În mozaicul din Bazilica San Vitale, Ravenna, Belizarie se presupune a fi personajul cu barbă din dreapta împăratuluiIustinian I. Mozaicul celebrează recucerirea Italiei de către Armata Bizantină sub comanda ingenioasă a generalului Belizarie.
Cu o reputație asemănătoare cu a altor generali faimoși din istorie precumHannibal Barca,Iulius Caesar,Alexandru cel Mare sauNapoleon Bonaparte, a dovedit ingeniozitate și realizările sale nu au putut fi egalate decât de foarte puțini comandanți militari în istorie.
Una dintre trăsăturile esențiale ale carierei sale militare a fost capacitatea de a opera în condiții strategice extreme, fie cu un suport minim ori inexistent din partea Împăratului Iustinian I sau a Imperiului Bizantin, izbutind, în pofida acestor obstacole, să obțină victorii răsunătoare datorită geniului său militar. Totodată, face parte dintr-un grup select de oameni considerați a fi „ultimul dintre romani”.
Belizarie s-a născut probabil înGermane sauGermania, oraș ce era situat pe locul actualului Sapareva Bania din sud-vestul Bulgariei. Originea sa se presupune a fi grecească sau tracă. S-a înrolat înArmata Bizantină făcând parte din garda personală a ÎmpăratuluiIustin I. În anul 527, după moartea lui Iustin I, noul împăratIustinian I îl numește pe Belizarie la comanda armatei bizantine din est cu scopul de a stopa incursiunileImperiului Sasanid. Belizarie și-a dovedit rapid talentul și competența învingând o armată sasanidă mult mai numeroasă prin calitățile sale militare superioare. În iunie 530, în timpul Războiului din Iberia, a condusArmata Bizantină spre o victorie răsunătoare împotriva Imperiului Sassanid, datorită în mare parte a mercenarilorhuni șiheruli înBătălia de la Dara (sudul Turciei de astăzi), urmată deBătălia de la Callinicum de pe râulEufrat, în anul 531, înfruntare soldată cu un final indecis și cu semnarea unui acord de „Pace Eternă” în care Bizanțul se angaja să plătească tribut anual perșilor în schimbul menținerii păcii.
În anul 532, în Constantinopol izbucnește puternicaRăscoală Nika, ce amenință însuși tronul luiIustinian, moment în care Belizarie ocupa cel mai înalt grad dintre ofițerii militari din capitalaImperiului Bizantin. Acesta, împreună cuMundus,magister militum alIliriei și generaliiNarses șiIoan Armeanul au înăbușit în forță rebeliunea, în Hipodrom (cunoscut ca fiind locul de întâlnire al rebelilor), ucigând aproape 30.000 de răsculați.
Deși Belizarie a fost unul dintre cei mai loiali generali ai luiIustinian, relația lor a fost adesea tensionată, culminând cu acuzații de trădare aduse împotriva generalului, deși acesta a fost ulterior reabilitat de împărat.
Extinderea granițelor Imperiului Bizantin de la ascensiunea la tron aÎmpăratului Iustinian I (roșu, 527) până la moartea sa (portocaliu, 565). Belizarie și-a adus o contribuție enormă la extinderea imperiului.
Încântat de personalitatea generalului său, Iustinian îi acordă acestuia comanda expediției militare întreprinse între anii 533-534, pe mare și pe uscat, împotrivaRegatului Vandal din Africa de Nord. Motivele Imperiului Bizantin de lansare a unei campanii de asemenea proporții erau atât de natură politică și strategică cât și de natură economică și religioasă. Regele vandalHilderic de orientare pro-bizantină fusese detronat și omorât de către uzurpatorulGelimer, oferind un pretext legal împăratului Iustinian de a lansa o expediție militară. Totodată, persecuțiile comise de către vandaliiArieni împotriva creștinilorNiceeni din propriul regat, cât și atacurile frecvente ale piraților vandali asupra navelor comerciale bizantine, afectând comerțul cu regiunile vestice, au reprezentat motive adiționale de a anexa regiunea vandală a Africii de Nord Bizanțului. La sfârșitul verii anului 533, Belizarie s-a îndreptat cu o flotă puternică spre Africa, debarcând în apropierea orașuluiLeptis Magna. A ordonat flotei sale să nu piardă din vedere armata ce înainta pe drumul către capitala vandalilor,Cartagina. Măsura a fost menită să împiedice forțele inamice de a întrerupe aprovizionarea armatei, și pentru a se evita repetarea înfrângerii dezastruoase petrecute cu 35 de ani în urmă, în încercarea de recucerire a Africii de Nord.
La 13 septembrie 533 armateleBizanțului întâlnesc la 16 kilometri de Cartagina, trupele conduse de regele vandal Gelimer. La numai câțiva kilometri distanță, o divizie mixtă romano-hună învingea trupele conduse de Gibamund, vărul regelui vandal, confruntare în care își pierde viața Ammatas, tânărul frate al monarhului barbar.Mulți istorici consideră acest aspect drept cheia Bătăliei de la Ad Decimum (533) pentru că, deși se părea că sorții înclinau către vandali, aflând de moartea fratelui său, Gelimer este lovit de un acces de furie incontrolabilă, pierzând controlul propriilor trupe și oferind victoria bizantinilor. Nici cea de a doua bătălie, de la Tricamarum din data de 15 decembrie 533, în apropierea Cartaginei, nu avea să mai schimbe sorții războiului. Belizarie ștergea pentru totdeauna din istorie Regatul Vandal. Întors la Constantinopol, generalul primea titlul de consul și era primit cu un triumf, ultimul acordat vreodată unui roman.
Procopius de Cezareea,Istoria secretă, apărută în ed.Scriptores Byzantini, vol. VIII, ediție critică, cu introducere și traducere de H. Mihăescu, Ed. Academiei RSR, București, 1972.
Edward Gibbon,Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976
