 | Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni estenepotrivit pentru o enciclopedie. Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare înpagina de discuție. |
| Barbu Ștefănescu Delavrancea | |||
.jpg) | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | [1] București,Țara Românească[2] | ||
| Decedat | (59 de ani)[3][1][4][5] Iași,România[6] | ||
| Înmormântat | Cimitirul „Eternitatea” din Iași | ||
| Căsătorit cu | Maria Delavrancea | ||
| Copii | Cella Delavrancea Henrieta Delavrancea | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Ocupație | scriitor,orator șiavocat | ||
| Limbi vorbite | limba română[3] | ||
| Pseudonim | Delavrancea | ||
| Studii | Universitatea din București | ||
| Activitatea literară | |||
| Activ ca scriitor | 1878 -1914 | ||
| Mișcare/curent literar | Poporanism | ||
| Specie literară | nuvelă,basm,dramă | ||
| Operă de debut | 1878 cu placheta de poeziiPoiana lungă. Amintiri | ||
| |||
| Semnătură | |||
 | |||
Modificădate / text  | |||
Barbu Ștefănescu Delavrancea (n.,București,Țara Românească – d.,Iași,România) a fost unscriitor,orator șiavocat român, membru alAcademiei Române șiprimar alBucureștiului.
A fost tatăl pianistei și scriitoareiCella Delavrancea, precum și al arhitecteiHenrieta (Riri) Delavrancea, una din primele femei-arhitect din România.
S-a născut la11 aprilie1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului,București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni,„strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseulBucurești-Giurgiu și„staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate deCuza-Vodă șiM. Kogălniceanu:„Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era„fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani:„Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ - și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor ...“
Părinții îl dădură în primire diaconuluiIon Pestreanu de laBiserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător peSpirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele deȘtefănescu Barbu.
După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori aiCapitalei din acea vreme (D.A. Laurian,Anghel Demetriescu,Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvelaBursierul. Din această perioadă (1876 -1877) datează și primele lui încercări literare. Din1877 devine student laFacultatea de Drept. Suține Teza de licență în drept în anul 1882 “Pedeapsa, natura și însușirile ei”.
Devine jurist după obținerea diplomei de absolvire și pleacă la Paris pentru a-și continua studiile. Aici îl descoperă pe Leon Gambetta și întreaga sa carieră de avocat este influențată de stilul oratoricesc al francezului. Revenit în țară în 1884, Delavrancea se înscrie în Baroul Ilfov și începe să profeseze ca avocat.
Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarulRomânia liberă, în1878 publică primul său volum, placheta de poeziiPoiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumeleBarbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revisteleViața literară,România liberă,Familia. În1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în dreptPedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnatăBarbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui:„Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivăBarbu Delavrancea (ortografiată la început„de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada1880 -1882, Barbu Ștefănescu publică înRomânia liberă foiletoanele intitulateZig-Zag, semnând cu pseudonimulArgus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cuSultănică (România liberă,9 -15 martie,1883), semnatăArgus. După un scurt popas laParis (1882 -1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în1885 volumul de nuveleSultănica.
Reîntors în țară de laParis (1884), Delavrancea devine„un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cuRomânia Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături deAl. Vlahuță șiDuiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumuluiSultănica. Publică, pe rând,Șuier,Fanta-Cella,Iancu Moroi,Răzmirița,Palatul de cleștar șiOdinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cuTrubadurul (1886) și cuHagi-Tudose (1887). În1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacțiaRomâniei libere la cea de-a XXI-a aniversare aJunimii laIași, publicând reportajeleUltimele știri șiIași și banchetul Junimiștilor (România liberă,octombrie1884). Îl cunoaște peI. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.
Face cunoștință cuV. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al luiDan, căpitan de plai) și cuTitu Maiorescu, citind în1886 la cercul de laConvorbiri nuvelaTrubadurul. Din1885, scriitorul va publica la ziarulDrepturile omului, iar mai târziu laLiteratură și știință, revistă condusă deC.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziaruluiEpoca, al cărui prim-redactor va fi, de la16 noiembrie1885, până la23 ianuarie1886, printre colaboratori aflându-seAl. Vlahuță șiAnghel Demetriescu.
Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative:Cum suntem guvernați șiFiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea laLupta, ziar condus deGheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică. În1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziareleDemocrația șiVoința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca,1886), polemizează cuMaiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții. La19 aprilie1887, tipărește revistaLupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuveleiHagi-Tudose. Printre colaboratori, îi descoperim peAl. Vlahuță,C. Mille,P. Ispirescu șiArtur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu douăpseudonime, puțin cunoscute și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt:Fra Barbaro șiMinchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române[7]. Atras de copleșitoarea personalitate a luiB.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor laRevista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelorDemocrația șiVoința națională. Publică, în continuare, laVieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă deAl. Vlahuță și, mai apoi, deAlecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori. De la1 martie1892, Delavrancea va saluta apariția laFălticeni a revistei de literatură popularăȘezătoarea, apreciind că revista condusă deArtur Gorovei„se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. RedactorulRevistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat. Prin studiul dinColumna lui Traian (1882), intitulatDoina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă laDimitrie Cantemir, care, înDescrierea Moldovei, dădea o primă explicație a cuvântuluidoină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intituleazăVerbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea,1929), dezvăluind„spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiulDin estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru alAcademiei Române.
Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile luiM. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale luiGala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“, sau ale luiD. D. Pătrășcanu.
Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revistaLupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cuTitu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolulPoeți și critici, publicat înConvorbiri literare, la1 aprilie1886. Cu mult înaintea luiIbrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane, dinRomânia liberă (1883), va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883,Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după1890, semnateEra Dolce sauViator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despreNicolae Grigorescu șiAndreescu, pe care l-a admirat sincer:
„În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (...). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația,1883)
Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale,elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile luiGheorghe Lazăr din epoca revoluționară a luiTudor Vladimirescu se anticipau cele ale luiM. Kogălniceanu șiSimion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.
În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi deTitu Maiorescu,Alexandru Odobescu șiAl. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să străluceascăTake Ionescu și Barbu Delavrancea.Take Ionescu venise de laParis, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit deTitu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“.Gheorghe Adamescu, confirmă înIstoria sa a literaturii române: „Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu - după ce Delavrancea s-a alipit la politica conservatoare - l-a declarat "cel mai mare orator al epocii noastre". E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.”
În campania oratorică dezlănțuită deN. Iorga,Take Ionescu,N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate deAustro-Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințeleAcademiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională:„Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină ... Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri ... Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare:„Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.
Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat înmartie 1909, când acțiunea luiN. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, laTeatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“, înlimba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902,1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a luiCaion împotriva luiCaragiale, pe care-l acuzase că a plagiat dramaNăpasta. În pedoaria intitulatăInocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului,Take Ionescu, pe arhitectulIon Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.
Oratorul și conferențiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță:„un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferințaȚăranul nostru și țăranul mizeriei:„Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervențiiRaportul dintre agricultură și industrie, în1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferințaDespre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferințaRetorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despreLogica în creațiunile populare șiLogica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea înAcademie.
Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în1893,„primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns înParlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.
În răspunsul său de laDiscursul de recepție laAcademia Română,Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea:„Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.
Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric:I.Inocent (11 martie1902) -„Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!“
II.Din estetica poeziei populare (22 mai1913) -„Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.
III.Patrie și patriotism (24 ianuarie1915) -„Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (...) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.
IV.Pământ și drepturi (9 iunie1917) -„Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la '64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (...). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.
Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în1899 primar alBucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prinHagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească scrisă laGoești, laConacul Delavrancea, la casa nepoților săi: Mihail, Luciliu și Eugen Ștefănescu.
La12 mai1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru alAcademiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la22 mai1913, Delavrancea rostește discursulDin estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.
Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul drameiApus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:
„Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale - cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând - care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n'attend pas le nombre des années ...»“
Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumeaParaziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a luiCaragiale, proza creatorului luiHagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistrate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.
Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței. Delavrancea respinge „naivitățile romantice“, în numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepție laAcademie și în articolulnecrolog despreIspirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitulsecolului al XIX-lea și începutulsecolului XX.
 | LaWikisursă există există texte originale legate de acest articol: |
_-_detaliu_pictural_al_cupolei.JPG)
