Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice,sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsescnotele de subsol. Puteți ajuta introducândcitări mai precise ale surselor.
Austro-Ungaria, numită șiDubla Monarhieîmpărătească și regală (kaiserlich und königlich Doppelmonarchie sauk. u. k. Doppelmonarchie) sauMonarhia Dunăreană, desemnează statul condus demonarhii Habsburgi înEuropa Centrală și înEuropa de Sud-est între 1867 și 1918. Acest stat a existat după transformareaImperiului Austriac într-o dublă monarhie pe bazacompromisului austro-ungar din 8 iunie 1867, recunoscut în Austria prin constituție începând cu 21 decembrie 1867, până în 31 octombrie 1918 (cândUngaria a ieșit din uniune).
Monarhia austro-ungară se compunea din două state: din„Regatele și Țările reprezentate în Consiliul Imperial”, neoficialCisleithania (stat numit oficialAustria doar din 1915), și din„ȚărileSfintei Coroane Ungare a lui Ștefan“, neoficialTransleithania (stat numit colocvialUngaria). Altfel spus, Dubla Monarhie era formată dintr-unimperiu (alțărilor austriece) și unregat (alțărilor ungurești). La acestea se adaugă din 1878, sub ocupație austriacă, teritoriulBosniei și Herțegovinei, care, din 1908, după lungi negocieri în cadrul monarhiei, a fost încorporat în calitate deCondominium. Acordurile realizate în spirituldreptului constituțional au asigurat, în sensul uneiuniuni reale, egalitatea în drepturi a ambelor (părți de) stat(e) în cadrul relațiilor lor inter și intra-statale.Șeful de stat comun eraÎmpărat al Austrieiși Rege Apostolic al Ungariei din casa deHabsburg-Lorena. Din 1867 până în 1916 a domnitFrancisc Iosif I, iar până în 1918, strănepotul săuCarol I / IV.
Primul Război Mondial, dezintegrareaCisleithaniei la sfârșitul lui octombrie 1918 prin fondareaCehoslovaciei, aStatului slovenilor, croaților și sârbilor și a statuluiAustria Germană, ieșirea Ungariei dinuniunea reală precum șiTratatul de la St. Germain din 1919 au condus la, respectiv au pecetluit sfârșitul Austro-Ungariei. Republica succesoare a păstrat numele „austriac”, a abolitnobilimea și i-a expulzat peHabsburgi din țară. Nu în ultimul rând pe baza experiențelor din deceniile care au urmat, administrației habsburgice, inclusiv din perioada ei austro-ungară, i se păstrează în Austria zilelor noastre o amintire în mare măsură pozitivă.
Numele statului
Denumirea oficialăMonarhia Austro-Ungară (în germanăÖsterreichisch-Ungarische Monarchie;în maghiarăOsztrák-Magyar Monarchia) a fost stabilită de către împăratul și regeleFrancisc Iosif I într-un document scris de mână în 14 noiembrie 1868.[1] În mod alternativ, Dubla Monarhie se mai numea șiMonarhia chezărească și crăiască Austro-Ungaria (Kaiserliche und königliche Monarchie Österreich-Ungarn)[2], ceea ce a dus la denumirea informalăMonarhiak. u. k. și la numele glumețKakania.[3] Pe baza faptului că, din punct de vedere legal, statul era constituit din două părți distincte, se mai utilizează și denumireaDubla Monarhie; această denumire nu are nici o legătură cu vulturul cu două capete împărătesc, care nu a fost niciodată un simbol almaghiarilor. În fine, cumDunărea străbătea Dubla Monarhie pe o distanță de circa 1300 km constituind principalul său curs de apă, i se mai spunea șiMonarhia Dunăreană.
Până în 1915,Austria imperială a fost numită în general și oficialRegatele și Țările reprezentate în Consiliul Imperial, iar în mod neoficial, în limbaj politic și juridic, a fost numităCisleithania, adică, din perspectiva celor de laViena, țara de dincoace de râul-granițăLeitha.Ungaria regală era cunoscută în limbaj administrativ caȚările Sfintei Coroane Ungare a lui Ștefan sau, tot din perspectivă vieneză, caTransleithania. TermenulAustria (Österreich) ca termen global pentru regiunile cisleithanice a fost introdus pentru prima dată ca denumire oficială în 1915. Apelativul literarKakania, imaginat deRobert Musil în romanul „Omul fără însușiri”, derivă de la prescurtareak.u.k. a termenului germankaiserlich und königlich (în română,chezăresc și crăiesc sauimperial și regal) folosit în perioada austro-ungară pentru a desemna întreaga dublă monarhie (a nu se confundak.u.k. cuk.k. —cezaro-crăiesc, termen folosit după 1867 doar pentruCisleithania). DenumireaImperiul Austro-Ungar, deși folosită, este eronată dat fiind că Austro-Ungaria eraîmpărătească și crăiască, adică era o uniune formată dinImperiul Austriei și dinRegatul Ungariei în care termenul de „imperiu” era folosit exclusiv pentru a face referință la partea austriacă a Dublei Monarhii.
Însemne
Steaguri
Austro-Ungaria nu avea un drapel de stat unic și comun ambelor părți ale monarhiei. În schimb, avea:
un steag comun almarinei militare (roșu-alb-roșu cu un scut încoronat), introdus încă din 1 ianuarie 1787,
un steag comun almarinei comerciale, adoptat la 1 august 1869 (o combinație a steagului marinei militare și a steagului Regatului ungar, completată de mica stemă maghiară).[4][5]
Printr-un decret al monarhului, la 12 octombrie 1915 a fost adoptată o nouă serie de steaguri pentru marină,[6] inclusiv pentru marina militară și de război. Cu toate acestea, din cauza condițiilor de război, noile steaguri nu au intrat niciodată în uz. În schimb, noulsteag de război putea fi văzut, de exemplu, tipărit pe cărți poștale. De asemenea, unele avioane austro-ungare afișau noul steag pe coadă.
Culorile Casei de Habsburg (negru-galben) erau folosite înCisleithania. A nu se confundaCisleithania cuArhiducatul Austriei unde, pe lângă steagul Casei de Habsburg, mai era folosit și steagul istoric al arhiducatului (roșu-alb-roșu). Jumătatea maghiară a monarhiei avea ca steag untricolor roșu-alb-verde afișând stema Ungariei.
Din 1867 până în 1915, vulturul bicefal al dinastiei deHabsburg-Lorena (al „Casei de Austria“) a fost principalul simbol al instituțiilor comune (k. u. k.) ale Austro-Ungariei; el reprezenta dinastia cu mult înainte de instituirea Dublei Monarhii și simboliza rangul imperial.
Cum vulturul bicefal simboliza în același timp jumătatea imperială (austriacă) a monarhiei,Cisleithania, această stemă a constituit un motiv constant de insatisfacție pentru politicienii maghiari, care erau reprezentanți ai jumătății regale a monarhiei (Transleithania). Din această cauză, în 1915 a fost introdusă o nouă stemă comună, care era o combinație a stemelor în egală măsură legitime ale celor două jumătăți ale monarhiei și a micii steme aCasei de Austria. Devizaindivisibiliter ac inseparabiliter („indivizibl și inseparabil“) trebuia să evoce solidaritatea celor două state în cadruluniunii reale a monarhie.
Mica stemă comună (până în 1915)
Mica stemă comună (1915–1918)
Stema comună mijlocie (până în 1915)
Stema comună mijlocie (1915–1918)
Stema mijlocie a jumătății austriece a monarhiei înfățișează vulturul bicefal încoronat cucoroana imperială și având pe piept un scut cuprinzând stemeleCisleithaniei. Scutul stemei mijlocii este superpozat decoroana imperială a Habsburgilor și este susținut de doigrifoni. Scutul stemei jumătății maghiare a monarhiei este superpozat deCoroana Sfântului Ștefan și este flancat de doi îngeri îmbrăcați în alb.
Rădăcinile Austro-Ungariei se găsesc în disputa dintreImperiul Austriac șiRegatul Prusiei în privința rolului dominant în cadrulConfederației Germane, care a fost întemeiată în 8 iunie 1815, laCongresul de la Viena, cu Austria ca putere prezidială. Din punctul de vedere alPrusiei, Austria era principalul obstacol în calea realizăriisoluției mic-germane — o uniune a țărilor dinConfederația Germană sub conducereaPrusiei, din care Austria urma să fie exclusă — soluție susținută de o organizație politică supraregională, numităAsociația Națională Germană.
Această dispută a fost decisă în favoarea Prusiei în 3 iulie 1866, laBătălia de la Königgrätz, în cadrulRăzboiului germano-german. PentruImperiul Austriac, cea mai grea consecință a acestui război a fost izolarea provocată de secesiunea forțată a statelor germane. Acestei slăbiri agermanilor în Imperiul Austriac i-a corespuns o întărire a poziției celorlaltenaționalități care erau demografic dominante, ceea ce a provocat temeri în privința demantelăriistatului multinațional, deja puternic zguduit în 1848.
Pentru a reduce acest pericol, casa imperială a trebuit înainte de toate să destindă relațiile cu elitele Ungariei.Revoluția Maghiară a putut fi înăbușită în 1849 doar cu ajutorulImperiului Rus. Prinexecuția fostului prim-ministru moderatLajos Batthyány și a celor 13martiri de la Arad, împăratul Francisc Iosif I, în vârstă de nici 20 de ani, deschisese în jurul anului 1850 o prăpastie, care a fost adâncită și mai mult de re-separareaVoivodinei, aCroației, aSlavoniei și aTransilvaniei (care, în 1848, fuseseră unite de revoluționarii maghiari cuRegatul Ungariei, ceea ce a însemnat implicit și sfârșitul autonomiei regionale) precum și de instaurarea în restul Ungariei a unei administrații militare sub comandaArhiducelui Albert.
Cu eliberareaiobagilor în 1848, în cele din urmăCasa de Habsburg și i-a ridicat împotrivă pe nobilii maghiari, adevărații decidenți ai țări. Rezistența pasivă a acestora sub forma unui refuz al obedienței administrative și fiscale a antrenat o prezență militară permanentă. Ca elemente modernizante ale acestei faze, pe lângă eliberarea iobagilor pe tot cuprinsul Dublei Monarhii, sunt de remarcat modernizareasistemului de învățământ, sfârșituljurisdicției patrimoniale și introducereacodului penal austriac.
Confruntarea a fost în cele din urmă impulsionată și de avântuleconomic, însă o primă apropiere între cele două părți a fost realizată cu succes de către guvernul imperial în 1865, odată cu reinstaurareaDietei de la Pesta și cu promisiunea restaurării lărgite aconstituției maghiare de la 1848. Pași suplimentari erau urgent necesari.
Negocierile compromisului cu Ungaria au stat sub semnul opiniilor maghiare conflictuale.Lajos Kossuth, însuflețitul conducător al revoluției maghiare care trăia în exil, și credincioșii lui urmași din țară au votat pentru separarea de Austria, un compromis fiind (potrivit lui Kossuth) „moartea națiunii” și mijlocul de a impune țării „jugul intereselor străine.”
Cu toate acestea, în cele din urmă s-a impus opinia conducătorului liberalilor,Ferenc Deák. El a argumentat că o Ungarie liberă, cu puternicele ei minoritățislave șigermane, ar fi fost în pericol să rămână izolată și, în cele din urmă, să fie zdrobită între Imperiul German și Imperiul Rus. Din acest motiv, o alianță cu Austria slăbită de problema internă a naționalităților ar fi de preferat în condițiile în care ar fi făcută sub conducerea unui monarh care, prin jurământul de încoronare, s-ar pune în slujba națiunii maghiare. În plus, Deák i-a convins pe nobili cu observația că compromisul ar prezenta posibilitatea de a păstra integritatea teritorială și politică a marilor proprietăți și de a continua stăpânirea celorlalte națiuni din Ungaria.
Negocierile cuRegatul Ungariei asupraCompromisului au fost încheiate la începutul anului 1867. În 17 februarie 1867, Francisc Iosif I a numit noul guvern maghiar sub conducerea conteluiAndrássy. Negocierile vieneze au fost încheiate o zi mai târziu. În 27 februarie 1867 a fost reinstauratăDieta Ungariei. În 15 Martie, contele Andrássy și guvernul său dinBuda au depusjurământul de credință împăratului Francisc Iosif I. Concomitent au intrat în vigoare dispozițiile Compromisului austro-ungar. Aceste evenimente au marcatde facto ziua de naștere a Dublei Monarhii, chiar dacă tratatul Compromisului încheiat în Ungaria în 12 iunie a fost sancționat deConsiliul Imperial austriac abia în 21 decembrie 1867 și a devenit valid începând cu 22 decembrie 1867 (sub numele popular deConstituția din decembrie). Francisc Iosif I a fost încoronat la Buda caRege al Ungariei în 8 iunie 1867.
Dubla Monarhie 1867–1914
Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu.
Francisc Iosif I era în mod oficial șeful de stat comunconstituțional (uniune personală), sub a cărui conducere erau administrate în comun atâtpolitica externă,Armata Comună șimarina de război, cât și finanțele trebuitoare respectivelor trei ministere „imperiale”, mai târziu numite „imperiale și regale”, cu sediul în Viena (cele trei instituții comune care făceau din Austro-Ungaria ouniune reală):
(Legăturile de mai sus conțin liste ale persoanelor care au ocupat funcțiile respective până în 1918.)
În urmaCompromisului, Austria și Ungaria își puteau administra toate celelalte probleme interne în mod separat (însă au optat voluntar pentru o monedă comună, o piață unică și un spațiu vamal comun). Încheierea Compromisului nu a însemnat nici într-un caz eliminare tuturor punctelor conflictuale între cele două părți ale uniunii. Astfel, Ungaria a pus condiția unei adaptări la fiecare zece ani.
Negocierile au fost duse de Ungaria, înainte de toate, cu scopul de a mai slăbi curelele și de a-și îmbunătăți poziția economică față deCisleithania. Însă la un moment dat, după multe luni, ba chiar ani, negocierile încordate ale comisiilor respective au creat un climat de permanentă confruntare și au îngreunat relațiile dintre cele două jumătăți ale monarhiei într-atât încât s-a ajuns la plănuirea unei intervenții militare cisleithanice înTransleithania. Toate acestea au arătat că influența lui Francisc Iosif I ca rege maghiar asupra politicii interne maghiare dinTransleithania era cu mult mai redusă decât aceea pe care o avea ca împărat austriac asupra guvernelorCisleithaniei. Unul dintre ultimele lui mijloace de a pune presiune asupra Ungariei rămânea amenințarea introducerii alegerilor generale și libere.
Compromisul cu Ungaria, care i-a adus Ungariei o largăautonomie statală, a antrenat însă protestul altor naționalități, în specialslave. Cereri concrete de realizare a unui compromis asemănător au fost făcute de cătrecehi pentruțările coroanei boeme (Boemia,Moravia,Silezia austriacă). Interesele neluate în seamă ale celorlalte naționalități și politica demaghiarizare au dus la tensiuni etnice și la apariția termenului „închisoarea popoarelor”. Pe de altă parte, Dubla Monarhie a prosperat ca spațiu economic comun, cu o monedă unică.
ÎnCisleithania, unde toate naționalitățile aveau cel puținde jure drepturi egale, naționalitățile altele decât germane aveau condiții simțitor mai bune decât naționalitățile altele decât maghiare dinTransleithania (undemaghiarii se puseseră pemaghiarizarea celeilalte jumătăți a populației). Aceste condiții mai bune au privit înainte de toate educația în limba maternă (deși școlile în care învățământul superior se făcea într-o altă limbă decât germana aveau adesea de luptat), utilizarea limbii materne în fața funcționarilor și a autorităților statului (răspunsurile în limba solicitantului au trebuit, totuși, să fie stipulate prin lege) și reprezentarea înConsiliul Imperial, în Parlamentul Austriei.
În Ungaria, celelalte naționalități, care constituiau jumătate din populație, erau discriminate prin legile educației și prin dreptul la vot. Spre deosebire de jumătatea austriacă a monarhie, unde dreptul devot universal a fost introdus cu succes laalegerile din 1907, înTransleithania nu a existatsufragiu universal până la sfârșitul Dublei Monarhii. Privilegiile determinate de starea socială și de puterea economică erau considerabil mai autoritare în jumătatea maghiară a monarhiei decât înCisleithania. Pătura conducătoare a Ungariei acționa în limita posibilităților sale politice cu scopul de a face ca Ungaria să fie, în măsura posibilului, complet independentă de Austria.
DupăAusgleich, împăratul și regele Francisc Iosif I a fost profund preocupat să-și administreze echidistant cele două jumătăți ale monarhiei. Această preocupare a mers atât de departe încât a privit până și alegerea numelor pentru noile nave aleMarinei k. u. k.: Francisc Iosif I a refuzat propunerile de nume care ar fi discriminat maghiarii. Cu toate acestea, desemnat urmaș la tron după sinucidereaprințului moștenitorRudolf din 1889 și după moartea tatălui său din 1896, arhiduceleFrancisc Ferdinand nu și-a ascuns aversiunea față de clasa conducătoare a Ungariei și de politicile ei demaghiarizare și de șantajare a coroanei și a plănuit în cancelaria sa militară dinCastelul Belvedere (din 17 august 1913, Francisc Ferdinand erainspector general al forțelor armate comune, calitate în care, independent deMinisterul Imperial și Regal de Război, putea inspecta toate tipurile de unități militare, indiferent că acestea se găseau sub oblăduirea Dublei Monarhii, precumArmata Comună șiMarina k.u.k., sau aparțineau de cele două state membre, precumk.k. Landwehr șiHonvéd) o reorganizare a Dublei Monarhii care ar fi trebuit să aibă loc cu sprijinul armatei, după moartea lui Francisc Iosif I. Planul său de a face din Dubla Monarhie o „Triplă Monarhie” (Trialism) prin implicarea cu drepturi egale aslavilor de sud ca cel de-al treilea element statal ar fi putut fi realizat doar în urma unuirăzboi civil cu Ungaria. În plus,cehii, care ar fi fost la fel de dezavantajați ca mai înainte, nu ar fi rămas privind neimplicați de pe margine. Pe lângă acest plan, la inițiativa lui Francisc Ferdinand, au fost schițate modele pentru o reorganizare a monarhiei într-un stat etno-federativ (dupăStatele Unite ale Austriei Mari a luiAurel Popovici), care însă nu a ajuns să se realizeze. LaJocurile Olimpice din perioada 1900–1912, pe lângă echipele din Austria și din Ungaria, a mai participat și o echipă proprieBoemiei. În 1905, în urmaAlegerilor parlamentare din Ungaria, s-a ajuns laCriza maghiară în carePartidul Independenței, căruia i s-a interzis guvernarea deși avea majoritate parlamentară, susținea separareaArmatei Comune austro-ungare, ceea ce ar fi însemnat sfârșitul de facto al Dublei Monarhii. Împăratul și regele Francisc Iosif I a declanșatnoi alegeri în 1906, care au dus la sfârșitul crizei.
În 1908 a izbucnit revoluțiajunilor turci din Imperiul Otoman. Austro-Ungariei i s-a amintit cu această ocazie că Bosnia și Herțegovina, deși de treizeci de ani ocupată și administrată de Dubla Monarhie, rămăsese totuși în mod oficial o parte a Imperiului Otoman. Francisc Iosif I a găsit că era o bună ocazie de a fi „întregitor al imperiului” și a consimțit la planul de anexare alMinisterului Imperial și Regal de Finanțe, după care, în 5 octombrie 1908, ministrul de externeContele Aehrenthal a consemnat încorporarea oficială a acelei regiuni. Actul legal unilateral, nesusținut de nici o conferință internațională, care confirma extinderea autorității suverane a Dublei Monarhii asupra Bosniei și a Herțegovinei a fost cauza aparițieicrizei bosniace în Europa. În acel moment a devenit clar cât de puțini aliați ar fi avut Austro-Ungaria în caz de război.
În 1908, Francisc Iosif I și-a celebrat jubileul de 60 de ani caÎmpărat al Austriei.ÎmpăratulWilhelm al II-lea și aproape toți conducătorii statelor constituente aleImperiului German l-au felicitat cu această ocazie în mod personal în Viena. Ungaria nu s-a văzut „obligată să participe” deoarece, până la încoronarea sa caRege al Ungariei în 1867, Francisc Iosif I era luat drept un suveran străin. ÎnPraga și înLjubljana s-a ajuns în 1908 la revolte împotrivagermanilor ca popor dominant în jumătatea austriacă a Dublei Monarhii.
În 28 iunie 1914, Francisc Ferdinand și soția saSofia, Ducesă de Hohenberg, au vizitatSarajevo, capitala Bosnieianexate în 1908. În aceeași zi,Regatul Serbiei celebra pentru prima datăVidovdanul ca sărbătoare națională oficială, fiind ziuabătăliei de la Kosovo Polje din 1389 în caresârbii fuseseră nimiciți sub loviturile turcilor. Naționaliștii, care susțineau o Serbie unită (cuprinzând inclusiv regiunile din Dubla Monarhie în care locuiau sârbi), au resimțit vizita perechii arhiducale drept o provocare. În timpul periplului prin Sarajevo, perechea a fost împușcată de către atentatorul sârbGavrilo Princip, ceea ce a dus la o grea criză de stat, așa-numitacriză din iulie.
DupăAtentatul de la Sarajevo, împăratul Francisc Iosif I a obținut o declarație de fidelitate din partea împăratuluiWilhelm al II-lea, care l-a asigurat că, „în armonie cu obligațiile alianței sale și a vechii sale prietenii, va rămâne loial de partea Austro-Ungariei”. Potrivit observatorilor politici, această declarație, care nu presupunea ca deciziile cu largi și multiple reverberații ale Austro-Ungariei să fi fost dezbătute în prealabil cuImperiul German, era un „cec în alb”. În ce măsură, la acel moment, războiul european se găsea deja în calculul conducerii germane, este până în prezent o problemă disputată în cercetarea istorică (→Controversa Fischer).
În 23 iulie, Austro-Ungaria a impus un ultimatum Serbiei deoarece se presupunea că Serbia a jucat un rol hotărâtor în atentat. RăspunsulBelgradului a fost moale și cooperativ.[8] Însă cu toate acestea, Sârbii nu au acceptat integral condițiile Dublei Monarhii. Politicienii și militarii de vârf austro-ungari au profitat prin urmare bucuroși de ocazie pentru a respinge răspunsul sârbilor ca incomplet. Apreciind total greșit locul Dublei Monarhii în lume și slăbiciunile ei, aceștia l-au motivat pe împăratul și regele în vârstă de 84 de ani, care de 48 de ani nu mai purtase nici un război, să facă odeclarație de război statului vecin din sud-est, ceea ce s-a și întâmplat în 28 iulie.
Această decizie a determinat Rusia să anunțemobilizarea generală, deoarece, în virtuteapanslavismului, imperiul țarist se vedea ocrotitorul popoarelor slave și privea Balcanii drept propriul spațiu de influență.Imperiul Rus a declarat război Austro-Ungariei. Ca urmare, pentru Imperiul German s-au activat prevederile tratatului de alianță. Acesta a intrat în război de partea Austro-Ungariei. Cum Rusia era aliată cuA Treia Republică Franceză și cuRegatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei (Antanta), ambele aceste state i-au venit Rusiei țariste în ajutor, ceea ce făcea ca „Marele Război” – numit mai târziuPrimul Război Mondial – să nu mai poată fi oprit.
Austro-Ungaria în Primul Război Mondial
Austro-Ungaria era, în special din punct de vedere economic, chiar mai puțin pregătită decât Germania pentru un război de lungă durată. Mulți istorici consideră Dubla Monarhie ca fiind marea putere europeană cel mai puțin pregătită pentru război. Structura sa politică și economică slabă o făceau în particular vulnerabilă pentru războiul total modern. Austro-Ungaria avea mai puține resurse la dispoziție pentru război decât oricare altă mare putere. Însă conducătorii politici ai crizei din iulie se așteptau doar la un conflict de scurtă durată, care ar fi trebuit să rezolve problemele politice, fără să ajungă să avarieze slaba structură politică și economică a monarhiei.[9]
Precum politica germană, și politica austro-ungară era încă prea mult prizoniera concepțiilor învechite derăzboi de cabinet a ultimelor secole. Această politică de cabinet foarte anacronică, care pur și simplu muta din loc popoare și granițe, era însă adesea amestecată cu politică modernă, care aparent acorda atenție dorințelor poporului, dar care în realitate nu era decât o mască, o formă goală de conținut.[10]
Istoricul Gary W. Shanafelt admite că, pe lângă toate deficiențele diplomației vieneze, în situația Primului Război Mondial, în contextul pasiunilor acestui război și al ireconciliabilelor probleme ale naționalităților Austro-Ungariei, nici măcar abilitățile unuiMetternich nu ar fi ajuns, fie printr-o întoarcere a armelor pe front, fie printr-o retragere din război și prin adoptarea unei poziții neutre, pentru a prezerva monarhia intactă ca mare putere în perioada postbelică.[11]
La început, Italia a rămas neutră. În ciuda alianței cu Austro-Ungaria și cu Imperiul German, Italia nu se simțea datoare să intre în război deoareceTripla Alianță avusese un scop defensiv, iar Italia consideraPuterile Centrale (termen prin care se înțelegea locul țărilor înEuropa Centrală) responsabile pentru izbucnirea războiului.
Italia a cerut Austro-Ungariei să-i cedeze regiunile delimbă italiană ale Dublei Monarhii (Trentino,Triest,Istria și părți aleDalmației). Austro-Ungaria voia să renunțe cel mult la Trentino (Welschtirol). Germania a recunoscut pericolul căAntanta ar putea atrage Italia în tabăra ei și a îndemnat insistent Austro-Ungaria să accepte cererile Italiei. PrinTratatul de la Londra, Antanta i-a promis Italiei mult mai mult. Ca urmare, în 1915, fostul aliat al Austro-Ungariei a trecut de cealaltă parte, în speranța că astfel va încheiaRisorgimento-ul și că va putea stăpâni ambele maluri aleAdriaticii („mare nostro”).
În ciuda fragilitățiistatului multinațional,Armata Austro-Ungară a luptat până la sfârșitul războiului. La începutul conflagrației, spre sfârșitul verii lui 1914,Armata Comună a suferit înfrângeri grele în fața atacurilorArmatei Imperiale Ruse pe frontul dinGaliția. Pierderi de neînlocuit a suferit în aceste lupte intense în special corpul ofițerilorimperiali și regali. Pentru o vreme a existat chiar teama cărușii ar putea ajunge până la Viena. Amenințarea rusă asupra Ungariei și a altor regiuni vitale ale Dublei Monarhii a putut fi răsturnată pentru prima data în primăvara lui 1915. Aliatul german a intrat în ofensivă pe frontul de est cu forțe puternice și i-a silit în cele din urmă pe ruși să seretragă dinGaliția și să predeaPolonia Congresului. Cu toate acestea, situația s-a acutizat din nou în vara lui 1916, când Armata Comună a înfruntat forțele țariste reîntărite în cadrulOfensivei Brusilov. Încă o datăImperiul German și-a sprijinit aliatul aflat la mare nevoie, astfel încât o spargere a frontului austro-ungar de căre ruși a putut fi împiedicată. În 1916/1917,Vechiul Regat al României, un adversar nou intrat în război, a fost combătut tot cu un ajutor german decisiv. Astfel, marele pericol apărut la sfârșitul verii lui 1916 pe flancul sud-estic al Monarhiei Dunărene a putut fi înlăturat.
Serbia, considerată de „partida războinică” de la Viena drept o pradă ușoară, a reușit să opună în 1914 o rezistență amară împotriva a trei ofensive ale Monarhiei Dunărene. Foarte slăbită, a putut fi învinsă pentru prima dată în toamna lui 1915 cu ajutor german și bulgar, ceea ce a dus la oocupație prin care a fost deschisă legătura terestră cu aliatul otoman. În ianuarie 1916 a fostcucerit șiocupat șiRegatul Muntenegrului. În cele douăsprezecelupte de la Isonzo, Italia nu a reușit să pătrundă în presupusul „pântece slab” al Dublei Monarhii; în schimb, după cea de-a douăsprezecea bătălie, trupele austro-ungare sprijinite de cea de-a 14-a armată germană au înaintat până laPiave. Și înRăzboiul din munți, înDolomiți, înTirolul de Sud, Italia a rămas fără succes.Marea Adriatică a fost stăpânită mai degrabă de marina militară k. u. k. decât de Italia.
Superioritatea Imperiului German, care putea participa la efortul de război cu substanțial mai mulți oameni, mai multe materii prime și mai multe arme, a dus în cursul războiului la o alunecare tot mai adâncă a Dublei Monarhii sub influențaStatului Major General al armatei germane. Vreme îndelungată, chiar după intrarea în război aStatelor Unite ale Americii de parteaAntantei, acesta nu voia să admită că războiul nu mai putea fi cîștigat. Eforturile cu jumătate de inimă ale împăratului și regeluiCarol I/IV pentru stabilirea păcii au fost făcute din această cauză în secret și au rămas futile. În provincie au existat în 1918 mari crize de provizii șigreve, în GolfulKotor dinDalmația matrozii s-au revoltat.
Sfârșitul Dublei Monarhii
Împărțirea Monarhiei Austro-Ungare conform cu acordurile de la Paris după Primul Război Mondial
ÎnTransleithania, naționalitățile nemaghiare nu s-au putut coaliza, deși erau (sub)reprezentate înDieta Ungariei. Însăslovacii,românii șicroații nu doreau să trăiască mai departe sub autoritate maghiară.
O ieșire din această situație confuză din punct de vedere politic și juridic putea fi găsită la fel de puțin în timpul războiului ca înainte de 1914. La 16 octombrie 1918, la sugestiaguvernului cezaro-crăiesc condus deHussarek-Heinlein, împăratulCarol I a publicat unmanifest intitulatManifestul popoarelor, adresat popoarelor Cisleithaniei. Acestmanifest trebuia să impulsioneze transformarea jumătății austriece a Dublei Monarhii într-oconfederație a popoarelor libere sub umbrela protectoare a împăratului. Naționalitățile Cisleithaniei au fost astfel invitate să-și constituie propriile consilii și adunări naționale reprezentative (diete).
Încercarea prinManifestul Popoarelor de a face posibilă o nouă ordine a Dublei Monarhii Imperiale și Regale sub conducerea măcar nominală a Casei deHabsburg-Lorena era astfel sortită eșcului. Dorințele naționale erau cu mult mai puternice decât resturile loialității dinastice.
În 28 octombrie 1918, cehii au preluat fără vărsare de sânge puterea înPraga de la autoritățilecezaro-crăiești și au proclamatRepublica Cehoslovacă; membri ai Consiliului Național Cehoslovac au preluat conducereareprezentanței guvernului de la Viena, a comisiei pentru administrarea țării (Landesverwaltungskommission), a poliției și a instituției pentru aprovizionarea cu cereale în vreme de război.[14] Galiția s-a alipit nou înființateiPolonii. Începând cu 29 octombrie,slovenii șicroații au fost cofondatori ai nouluistat al slavilor de sud. Guvernul maghiar a reziliat în 31 octombrie 1918uniunea reală cu Austria, act prin care Austro-Ungaria a încetat să mai existe.
În 10 noiembrie 1918, cu o zi înainte de sfrâșitul războiului în Europa de Vest,Regatul României și-a declarat reintrarea în război. Înaltul comandament al trupelor orientale ale Antantei, sub conducerea generalului francezLouis Franchet d'Espèrey, a stabilit o linie de demarcație temporară în ceea ce încă mai erau teritoriile de est ale Ungariei: România trebuia astfel să ocupeTransilvania până laRâul Mureș, Serbia urma să ocupeBanatul, în vreme ce partea de nord a Transilvaniei,Crișana șiMaramureșul ar fi trebuit să rămână mai departe Ungariei, până la luarea unei decizii în cadrul acordurilor de pace. În11 noiembrie1918, trupele române au intrat înBucovina. În12 noiembrie au pătruns în Transilvania.
În11 noiembrie 1918,Carol I (care deja cu o săptămână înainte fusese numit de unele publicații „fostulîmpărat”) a fost convins de politicienii de vârf, cu simpatii republicane, ai Austriei Germane și de ultimul lui guverncezaro-crăiesc să renunțe la „fiece participare la afacerile statului”;abdicarea formală a respins-o. În aceeași zi, împăratul a eliberat din serviciu guvernul cezaro-crăiesc devenit superfluu alMinisterpräsident-uluiHeinrich Lammasch (al cărui cabinet fusese numit încă din 26 octombrie „cabinetul lichidării”[15]). În12 noiembrie 1918 a avut loc în Viena ultima ședință aConsiliului Imperial și în aceeași zi Adunarea Națională Provizorie a proclamatRepublica Austria Germană. În13 noiembrie, ultimul monarhHabsburg al Ungariei, regeleCarol al IV-lea, s-a retras în aceeași măsură. Trei zile mai târziu, Ungaria devenea în mod efemer republică și a rămas mai târziu un regat fără rege. În două tratate –Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye din 1919 cu Austria șiTratatul de la Trianon din 1920 cu Ungaria – au fost oficial stabilite cedările teritoriale și granițelestatelor succesoare monarhiei.
Tratatele au confirmat recunoaștereajuridică a noilorstate Ungaria, Polonia, Cehoslovacia,Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (din 1929Regatul Iugoslaviei) precum și cedările teritoriale făcute Italiei și României. Austriei Germane i s-a interzis integrarea în nouarepublică germană. În mod deliberat,Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye nu a utilizat termenul „German” în numele statului: tratatul a fost încheiat așadar cu „Republica Austriacă”, iar numele de „Austria Germană” purtat pînă în acel moment nu a mai apărut niciodată. Ungaria a fost nevoită să renunțe în favoarea Cehoslovaciei, a României, a Regatului sârbilor, croaților și slovenilor precum și a Austriei la două treimi din teritoriul anterior al statului și a trebuit să-i detroneze pe Habsburgi.
În literatura de specialitate există adesea contradicții în menționarea statelor care, din punct de vedere juridic, sunt considerate succesoare Austro-Ungariei. Astfel, potrivitDicționarului de drept internațional (îngermanăWörterbuch des Völkerrechts), doar Austria Germană, Ungaria, Cehoslovacia șiStatul slovenilor, croaților și sârbilor sunt state succesoare dispărutei Austro-Ungarii, în vreme ce România, Polonia și Italia, care în alte surse apar de asemenea drept state succesoare,[16][17] nu au fost puse la socoteală deoarece statalitatea lor avea o existență anterioară sau, în cazul Poloniei, noul stat nu s-a format în întregime pe teritoriul fostei Duble Monarhii.[18]
Mulțiiiredentiști, care în cele din urmă au dus la destrămarea Dublei Monarhii, au fost, potrivit lui Mark Cornwall, finalmente încununați de succes deoarece i-au înlăturat pe Habsburgi pentru „a-și menține propria casă în bună ordine”.[19]
Octombrie/noiembrie 1918: cronologia prăbușirii
29 septembrie: atacuri masive aleAntantei pe frontul de vest; drept urmare,Erich Ludendorff, reprezentantul comandamentului armatei germane, a cerut guvernului începerea imediată a negocierilor pentru încetarea operațiunilor militare.Bulgaria, aliată aPuterilor Centrale, a încheiat armistițiul. Pe frontul italian, trupelek. u. k. suferă de foame, de lipsa proviziilor militare, de extenuare și din cauza dezertărilor. Forțele centrifuge ale Austro-Ungariei își văd întărite șansele de succes.
6 octombrie: Constituirea Consiliului Național al Slovenilor, Croaților și Sârbilor. Guvernul regal maghiar dinBudapesta își pierde autoritatea înZagreb.
16 octombrie: Împăratul Carol I semnează „Völkermanifest”-ul (Manifestul poporului) conceput de guvernulcezaro-crăiesc condus deHussarek-Heinlein prin care se urmărea transformareaImperiului Austriac într-o federație de state naționaleautonome. Însă scopul politicienilor cezaro-crăiești din rândurile celorlalte naționalități nu era autonomia, cisuveranitatea.
1 noiembrie:Cabinetul k. k. Lammasch a început în Viena să predea afacerile statului noului cabinet austro-german condus de Renner. AdministrareaBosniei a fost predată Comitetului Național Bosniac. Conducerea Direcției Poliției k. k. din Viena a jurat credințăStaatsrat-ului.
6 noiembrie: Carol I/IV a ordonatdemobilizarea unităților rămase din armată. Trupe germane ocupă între 6 și 10 noiembrie părți dinTirol șiSalzburg.[20]
9 noiembrie:Consiliul Național Român Central cere noului guvern revoluționar maghiar condus deMihály Károlyi să i se acorde o deplină putere de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească
10 noiembrie:Regatul României declară din nou război Puterilor Centrale și trupele române trec încă o dată Carpații.
13 noiembrie: Se retrage regeleCarol al IV-lea al Ungariei. Guvernul maghiar, care nu se considera angrenat de armistițiul în vigoare din 3 / 4 noiembrie dat fiind că Ungaria ieșise din uniunea reală cu Austria la sfârșitul lui octombrie, încheie o convenție militară cu Antanta laBelgrad, prin care e nevoit să accepte condiții chiar mai rele decât cele impuse la Villa Giusti.
14 noiembrie:Tomáš Garrigue Masaryk, încă în exil, a fost ales ca președinte alRepublicii Cehoslovace. Desemnarea sa prin intermdiul politicienilor cehi din exil a fost încununată de succes încă din 24 octombrie în Paris.
15 noiembrie:Consiliul Național Român Central decide unirea românilor din Transilvania și din Țara Ungurească cu Regatul României.
16 noiembrie: Ungaria se declară republică, primul președinte fiindMihály Károlyi.
În primii zeci de ani după sfârșitul Dublei Monarhii, aceasta a fost adesea numită de criticii ei drept „închisoarea popoarelor” și „sortită pieirii”.Statele succesoare și-au văzut întreaga istorie comună dinainte de 1918 în primul rând sub aspectul asupririi și al împiedicăriiprincipiului autodeterminării. Expresiile „închisoarea popoarelor” și „germanizare” au fost folosite cu referire la Monarhia Habsburgică de dinainte de 1918, apoi după 1945, și au rămas în memoria publică și în discursul oficial până la sfârșitul secolului al XX-lea.[22] În opoziție cu această viziune,Winston Churchill considera distrugerea Austro-Ungariei drept o mare tragedie, deoarece vreme de sute de ani această monarhie a făcut posibile avantajele comerțului și ale siguranței, ale păcii și ale vieții în comun pentru un mare număr de mici popoare, iar după dispariția monarhiei, nici unul dintre aceste popoare nu mai putea face față presiunii Germaniei sau Rusiei.[23]
Abia dupăintrarea în UE a celor mai multe dintre statele succesoare s-a putut vorbi imparțial și despre părțile pozitive ale vechiului stat multinațional comun: despre marele spațiu economic comun, despre libertatea de mișcare a persoanelor, despre drepturile civile, despre jurisdicția și administrația care erau moderne pentru acele vremuri și despre emanciparea graduală a păturilor mai sărace ale populației. După confuziile din epoca interbelică, după antisemitismul și rasismul în creștere, după cel de-al Doilea Război Mondial, după Holocaust și mulți zeci de ani dedictaturăcomunistă, aceste realizări au putut fi judecate și valorizate în moduri mult mai variate decât mai înainte. Cei mai mulți locuitori ai Dublei Monarhii s-au asociat, în ciuda multor deficiențe (cum ar fi lipsa dreptului de vot a femeilor, sărăcia larg răspândită, problemele naționalităților,maghiarizarea etc.), cu educația publică a Monarhiei Habsburgice, cu începuturile unui sistem de asistență socială lipsit de complicații, cu serviciile inovatoare de sănătate publică, cu larga și comprehensiva toleranță religioasă, cu statul de drept și cu menținerea unei infrastructuri dezvoltate. De asemenea, cei mai mulți activiști ai minorităților au recunoscut importanța statului Austro-Ungariei per ansamblu ca sistem de securitate colectivă, în care existau diferențe mari între jumătatea austriacă și jumătatea maghiară a Dublei Monarhii. Aceste caracteristici ale Monarhiei Dunărene au rămas multă vreme în memorie.[24]
Așa numitul „efect Habsburg” ar modela chiar și în zilele noastre locuitorii din interiorul fostelor granițe ale Dublei Monarhii. Fostele instituții ale monarhiei continuă să aibă un efect chiar și după mai multe generații prin norme culturale. Oamenii care trăiesc în fostele teritorii ale Dublei Monarhii au avut în mod măsurabil mai multă încredere în tribunalele și în poliția locală și au plătit mai puținămită pentru serviciile publice decât compatrioții lor de cealaltă parte a vechilor granițe.[25]
În statele succesoare ale Dublei Monarhii s-a folosit extensiv până în zilele noastre rețeaua feroviară dată în folosință înainte de 1918. În multe localități sunt păstrate în continuare clădiri de utilitate publică (de la teatre la gări feroviare) construite înstilul arhitectural anterior anului 1918. De asemenea, moștenirea monarhiei este evidentă și în istoria științei și înistoria culturală.
În prezent, fostele teritorii ale Austro-Ungariei sunt împărțite între următoarele 13 state succesorale sau state care au moșternit teritoriile de la statele succesorale:
România: 106.992 kmp - 15,84 % din suprafața totală
Ungaria: 93.030 kmp - 13,76 %
Austria: 83.858 kmp - 12,41 %
Cehia: 78.549 kmp - 11,62 %
Ucraina: 65.344 kmp - 9,67 %
Croația: 56.594 kmp - 8,37 %
Bosnia și Herțegovina: 51.129 kmp - 7,56 %
Slovacia: 49.036 kmp - 7,25 %
Polonia: 32.179 kmp - 4,76 %
Serbia: 21.506 kmp - 3,18 %
Slovenia: 20.273 kmp - 3,00 %
Italia: 16.859 kmp - 2,49 %
Muntenegrul: 616 kmp - 0,09 %
Forme de cooperare economică și politică
Potrivit criticilor politicii externe austriece din zilele noastre, cooperarea cu statele vecine din nordul, estul și sud-estulAustriei nu a jucat un rol fundamental după 1989, ceea ce este o greșeală. Aceastei păreri i se opun investițiile considerabile ale întreprinderilor austriece în țările vecine. Pe lângă acestea, există și în interiorul Uniunii Europene forme de cooperare deosebit de intensive între țările de pe teritoriul fostei Duble Monarhii. Astfel, încă din 1991, membriiGrupului de la Visegrád se străduiesc să întărească formele reciproce de cooperare politică și economică.
Urmări ale migrațiilor și identificare culturală
Ca urmare a celor două războaie mondiale și aRăzboiului Rece care le-a succedat, mai multe milioane de oameni vorbitori de germană, foști cetățeni ai Austro-Ungariei, au ajuns înGermania ca familii de refugiați,expulzați din țara natală șiemigranți germanici, au devenit rezidenți împreună cu descendenții lor și au fost în mare măsurăasimilați de populațiile majoritare ale regiunilor în care s-au instalat. Partea acestor familii care s-au integrat înGermania de Vest este cu mult mai mare decât aceea a familiilor care s-au stabilit înAustria, deși chiar și după destrămarea Dublei Monarhii, Republica Austriacă — în special orașul Viena — a fost văzută în continuare, ca întotdeauna, drept un centru cultural al vorbitorilor de germană din „vechea Austrie” (prin care, după 1918, s-a înțelesCisleithania). Alte familii au emigrat în alte țări, cum ar fiStatele Unite ale Americii,Canada,Israel sauAustralia.
Țări și părți ale Dublei Monarhii
Cisleithania
1. Boemia 2. Bucovina 3. Carintia 4. Craina 5. Dalmația 6. Galiția și Lodomeria 7. Gorizia și Gradisca; Triest cu regiunea; Istria 8. Austria de sub Enns 9. Moravia 10. Salzburg 11. Silezia austriacă 12. Stiria 13. Tirol 14. Austria de peste Enns 15. Vorarlberg
Râul Leitha constituia în parte granița dintre jumătatea austriacă și jumătatea ungară a Dublei Monarhii (în zilele noastre corespunde graniței de vest aBurgenland-ului). De la acesta au derivat denumirileCisleithania („Țara de dincoace de Leitha” pentru partea vestică a Dublei Monarhii) șiTransleithania („Țara de dincolo de Leitha” pentru partea estică a monarhiei): Cisleithania se numea în mod oficialRegatele și Țările reprezentate în Consiliul Imperial (Austria era o denumire inoficială înainte de anul 1915, când a fost oficializată); fiecare dintre aceste țări era oȚară a Coroanei; țările transleithanice se numeau oficialȚările Sfintei Coroane Ungare a lui Ștefan. Țările monarhiei erau state membreparțial autonome și aveau o istorie seculară. Înainte de obținerea lor de cătreHabsburgi, aceste țări își formaseră uneoristate autonome, iar de laPatenta din Februarie 1861 aveau iarăși în posesie unele instituții statale proprii. Șeful de stat era monarhul, în continuare împărat și rege prinuniune personală, care era reprezentat în teritoriu de unLandeschef / Landespräsidenten (Statthalter).
Bosnia și Herțegovina, care mai înainte aparținuse deImperiul Otoman și care în1878 a fost ocupată iar în1908 a fost încorporată în Dubla Monarhie prin acceptareaCrizei bosniace, era administrată în comun de către ambele jumătăți ale monarhiei. Următoarele tabele arată rezultatelerecensământului din 31 decembrie 1910.[27]
Spre deosebire de multe alte mari și mijlocii puteri europene, Austro-Ungaria nu avea nici un fel de ambiții coloniale. Singura posesiune neeuropeană a Dublei Monarhii a constat, între 1901 și 1917, într-o micăconcesiune în orașulchinezTianjin (Tientsin).Imperiul chinez a trebuit să cedeze acest teritoriu ca urmare a participării cu succes a Austro-Ungariei la înfrângereaRăscolii boxerilor din anul 1900. Concesiunea se afla pe malul estic al râuluiHai He (Peiho), cuprindea o suprafață de aproximativ 62ha și avea în jur de 40.000 de locuitori.[28][29] Teritoriul era limitat în partea de sud de concesiunea italiană, în est de gara feroviară, în nord și în vest de Hai He. Concesiunea era administrată de consululk. u. k. în funcție, care era susținut în demersurile sale, printre altele, și de o mică garnizoană militară. În privința clădirilor publice, pe teritoriul concesiunii se mai găseau pe lângă consulat și cazarmă o închisoare, o școală, un teatru și un spital. Ca urmare a declarației de război făcute de China Puterilor Centrale în august 1917, teritoriul a fost reîncorporat statului chinez. În septembrie 1919, prin semnareaTratatului de la Saint-Germain (Articolul 116), Austria a renunțat în cele din urmă la orice pretenție asupra teritoriului. Printr-un articol identic alTratatului de la Trianon, a făcut și Ungaria același lucru în iunie 1920.
Regatele și Țările reprezentate în Consiliul Imperial (Cisleithania) 1910[30]
1. Pentru cele treițări ale coroanei Gorizia și Gradisca, Triest și Istria exista o „prefectură” (Statthalterei)cezaro-crăiască comună în Triest. Luate împreună, cele trei țări erau cunoscute sub denumirea deLitoralul austriac (până în 1861 constituiau oțară a coroanei cu acest nume). Pentru aceste trei țări ale coroanei, informațiile din registrele oficiale ale statului în privinața suprafeței și a locuitorilor nu sunt diferențiate, cele trei fiind luate împreună: 7.970,38 km² și 893.797 persoane. ApudHickmanns Taschanatlas 1910.
2. Pentru Tirol și Vorarlberg exista o „prefectură” (Statthalterei) comună înInnsbruck. În registrele oficiale ale statului, suprafața și numărul de locuitori a celor două țări ale coroanei nu sunt diferențiate, ci sunt date împreună: 29.284,59 km² și 1.092.021 locuitori. ApudHickmanns Taschanatlas 1910.
Țările Sfintei Coroane Ungare a lui Ștefan (Transleithania) 1910
Nu a existat oconstituție comună a Dublei Monarhii. Baza legislativă a Monarhiei Dunărene era constituită din următoarele trei seturi de legi care aveau aceeași forță legală înCisleithania și înTransleithania:
Legea constituției (numită atunci inoficialLegea delegației) pentruCisleithania, ca parte aConstituției din decembrie intrată în vigoare în 21 decembrie 1867; pentruTransleithania, aceeașiLege a delegației a fost deja publicată odată cu Legea XII/1867, și
acordurile uniunii vamale și comerciale din 27 iunie 1878.
Pragmatica Sancțiune era o lege a succesiunii la tron și, cumCarol al VI-lea nu avusese nici un urmaș parte bărbătească, a avut ca efect stabilirea dreptului de succesiune la tron a fiicei saleMaria Terezia și a urmașilor ei.Legile delegației Cisleithaniei și Transleithaniei stabileau care erau afacerile / domeniile pe care ambele state trebuiau să le gestioneze împreună. Uniunea vamală și comercială cu monedă comună, libertate mutuală de înregistrare a firmelor și recunoaștere mutuală în lipsa formelor administrative a înregistrării întreprinderilor și apatentelor era un acord voluntar al ambelor state.
Domeniile comune apărute ca urmare aLegilor delegației,politica externă șiArmata Comună, au fost administrate prinministere comune: Ministerul de Externe, Ministerul de Război și Ministerul de Finanțe; acesta din urmă nu era destinat gestionării integrale a finanțelor din întreaga Dublă Monarhie, ci avea ca scop doar finanțarea domeniilor comune. Acest construct politic a fost denumituniune reală. Instituțiile care priveau ambele jumătăți ale monarhiei au primit apelativul „k.u. k.“ („kaiserlichundköniglich“ — „imperialși regal”), formulă care se referea la două dintre coroanele monarhului (lacoroana imperială a Austriei și lacoroana regală a Ungariei) și, prinmetonimie, la cele două state ale Dublei Monarhii.
GuvernulCisleithaniei era identificat drept „k. k.“ („kaiserlich-königlich“ — „chezaro-crăiesc”), formulă în careköniglich (crăiesc, regal) se referea lacoroana regală a Boemiei pe care Împăratul Austriei o avea de asemenea. Guvernul și instituțiile jumătății ungare a Dublei Monarhii aveau apelativul „m. kir.“ („magyar királyi”) sau „kgl. ung.“ („königlich ungarisch” — „regal maghiar”).
DupăCompromisul din 1867, în 14 noiembrie 1868, Împăratul și Regele a stabilit titlul monarhului și numele statului:
Întratatele încheiate în numele monarhului: Împărat al Austriei și Rege Apostolic al Ungariei
Denumirea personală: Maiestatea Sa imperială și regală apostolică (Seine K. u. K. Apostolische Majestät)
Numele statului: Monarhia Austro-Ungară; folosit pentru prima dată în 2 iunie 1868 într-un tratat semnat cuSuedia șiNorvegia[36]
NumeleAustria a fost utilizat cu parcimonie în practica administrației de stat din interiorul granițelor, probabil din considerație pentru majoritatea negermană din Imperiul Austriac. Pe de o parte, constituția din 21 decembrie 1867 stabilea că există „ocetățenie austriacă obligatorie... pentru toți membrii Regatelor și Țărilor reprezentate înConsiliul Imperial”[37] (în Ungaria, cetățenia era la fel de inclusivă[38]). Pe de altă parte, teritoriul statului a fost adesea numit prin parafraza „Regatele și Țările reprezentate în Consiliul Imperial“, o formulă stânjenitoare,[39] care, în afara textelor oficiale, a fost mereu înlocuită prinAustria. În 1915, pentru prima dată statul a fost numit așa și oficial.
21 noiembrie 1916 — devine în mod automat împărat și rege la moartea înaintașului său
30 decembrie 1916 — încoronat ca Rege al Ungariei sub numele de Carol IV. (IV. Károly)
11 noiembrie 1918 — demisia guvernului în jumătatea austriacă a monarhiei (fără abdicare)
13 noiembrie 1918 — demisia guvernului în jumătatea ungurească a monarhiei (fără abdicare)
La instigarea lui Francisc Iosif, în sensul uneiuniuni reale, precum aceea consimțită prinCompromisul din 1867, politica externă,armata șimarina de război erau administrate deministere comune, responsabile pentru ambele părți ale monarhiei; miniștrii erau numiți de către monarh și trebuiau să nu fie în același timp miniștri într-unul din cele două state. Austro-Ungaria ca întreg nu avea unșef de guvern, dar avea un:
Fiecare jumătate a monarhiei avea, în plus, încă un Minister al Apărării propriu, responsabil pentru forțele de apărare separate ale fiecăreia –Forțele de apărare cezaro-crăiești, respectivForțele de apărare regale maghiare. Controlul finanțelor în afacerile comune era realizat de Înalta Curte de Conturi Comună. În schimb, nu existau tribunale sau curți de justiție comune celor două jumătăți ale monarhiei. Acorduri politice și controale politice asupra politicilor militare și de externe trebuiau să aibă loc anual în cadrul întâlnirilor în alternanță de la Viena și de la Budapesta între două delegații a câte 60 de persoane alese de cătreConsiliul Imperial și de cătreDieta Ungariei.
Prim-miniștri
Fiecare dintre cele două jumătăți ale monarhiei a avut începând cu 1867 propriul eiministru-prezident care, la fel ca miniștrii cabinetului său, erau numiți și destituiți de monarh. În baza constituției și a dezvoltării real-politice aMonarhiei Habsburgice, ministru-prezident-ulCisleithaniei a rămas dependent exclusiv de voința împăratului (în Consiliul Imperial nu exista proceduramoțiunii de cenzură care să oblige cabinetul să se retragă), iar ministru-prezident-ulTransleithaniei a rămas dependent de voința regelui și aaristocrației maghiare. De la începutul anilor 1890, cei care au ocupat funcția de ministru-prezident s-au schimbat adesea, în special în jumătatea austriacă a monarhiei; prin urmare, doar puțini politicieni au putut câștiga o influență marcantă:
Sistemul militar al monarhiei austro-ungare s-a bazat din 1868 pe principiul datoriei universale și personale a fiecărui cetățean de a apăra țara cu arma în mână.
Comandantul suprem era Împăratul Austriei și Regele Ungariei care, de exemplu, semna personal fiecare promovare a fiecărui ofițer. Din punct de vedere administrativ, forțele armate comune erau subordonateMinisterului Imperial și Regal de Război, iar conducera tehnică era asigurată de șeful Comandamentului suprem, care raporta direct monarhului.[40] Cele două forțe de apărare (k.k. Landwehr șiHonvéd) erau subordonateMinisterului apărării cezaro-crăiesc, respectivMinisterului regal maghiar al apărării. O amplă restructurare a Armatei Comune a avut loc pentru prima dată în timpul Primului Război Mondial, între 1914 și 1918.
Forțele armate austro-ungare s-au dezintegrat în același timp cu Dubla Monarhie în 1918. În 31 octombrie 1918, Ungaria a anunțat sfârșituluniunii reale cu Austria și prin aceasta a făcut în întregime obsolete atât structura, cât și datoriile părților în vigoare din 1867. Ungaria și-a constituit propriul Minister de Război și a chemat înapoi imediat regimentele ungurești de pe frontul italian.
Limbi și societate
Limbile vorbite în Austro-Ungaria după: William R. Shepherd,Distribution of Races in Austria-Hungary, Historical Atlas, 1911
Recensământul din 1910 din Austro-Ungaria a ținut seamă și de limba colocvială a cetățenilor monarhiei. Cel mai adesea, evreii dinCisleithania au consemnat drept limbă vorbită germana; la fel au făcut funcționarii care, chiar dacă nu aveau ca limbă maternă germana, utilizând-o în mod cotidian în aparatul administrativ, o vorbeau cu predilecție. Cifre exacte în privința clasificării vorbitorilor diferitelor limbi din Dubla Monarhie nu există.
Limbile vorbite potrivit recensământului din 1910[41]
Observație: unele limbi sunt considerate a fi dialecte ale unor limbi cu circulație mai mare. De exemplu,rusina șiucraineana au fost înglobate în "limba ruteană" în cadrul recensămâtului, iarlimbile romanice retice au fost considerate drept "italiană".
Următoarele tabele ilustrează împărțirea pe religii a cetățenilor Austro-Ungariei. În vreme ce jumătatea austriacă a monarhiei era aproape în întregime catolică (majoritar roman-catolică, iar în estul Galiției șigreco-catolică), în jumătatea de est a Ungariei, pe lângăromano-catolici șigreco-catolici, exista o minoritateprotestantă (mai alesreformată) însemnată din punct de vedere numeric, precum și o minoritateortodoxă. Populația ebraică se concentra în pățile estice ale Dublei Monarhii, mai cu seamă înGaliția, unde reprezentau, în medie, aproximativ 10 % din total. Țările alpine de limbă germană aveau inițial doar o populație ebraică nesemnificativ de restrânsă, dar rata populație evreiești din metropola Viena aflată în plină expansiune a crescut puternic prin migrația internă din estul monarhiei și se afla în 1910 la circa 8,8 %. Alte orașe cu o componentă iudaică importantă erau (în 1910): Budapesta (23,4 %), Praga (9,4 %), Liov (28,2 %), Cracovia (28,2 %), Cernăuți (32,4 %).[44] În 1910 trăiau 1.225.000de evrei în Cisleithania,[45] 911.227evrei în Regatul Ungariei și 21.231 înRegatul Croației și Slavoniei.[46] În partea austriacă a monarhiei, evreii reprezentau 4,3 % iar în partea maghiară 4,5 % din populația totală. În Croația și Slavonia erau 0.8 %. ÎnBosnia și Herțegovina, aproximativ o treime din populație era de confesiune musulmană.
În comparație cu țările din est și din sud-est, populația evreiască din Austro-Ungaria a cunoscut o largă toleranță, în pofidaantisemitismului în creștere. În Monarhia Dunăreană, sub lunga domnie a lui Francisc Iosif I, evreii au fostemancipați și îl priveau pe împărat ca pe protectorul lor. Împăratului i s-a atribuit chiar o înclinarefilosemită.[47] Antisemiți fanatici l-au numit pe Francisc Iosif chiar „împăratul iudeilor”, deoarece acesta a refuzat în repetate rânduri să-l numească peKarl Lueger primar al Vienei din cauza polemicilor lui antisemite.[48]
Rata alfabetismului în Austro-Ungaria la recensământul din 1880
În domeniul educației generale, s-a ajuns prinșcoala obligatorie la un recul constant alanalfabetismului existent frecvent în special în părțile estice și sudice ale Dublei Monarhii. Cu toate acestea, analfabetismul a rămas mai departe o problemă serioasă a politicilor de educație și a împiedicat participarea unor largi segmente de populație la viața socială și politică.
Procentajele analfabeților (Persoane în vârstă de peste 6 ani):[52]
1880
1900
Scădera absolută a ratei analfabeților din 1880 până în 1900
Scădera relativă a ratei analfabeților din 1880 până în 1900
Pe lângă sistemul școlar public de bază exista un sistemul școlar paralel pentru copiii militarilor, care a fost organizat special pentru cerințele militare.
Problema naționalităților și concepte de reformă
Harta etnică a Austro-Ungariei (după recensământul din 1880) potrivitAndrees Handatlas, 1881Harta regiunilor austro-ungare locuite de români. Sursă: William R. Shepherd: Historical Atlas.[53]
Problema naționalităților înMonarhia Habsburgică s-a dezvoltat într-oîntrebare existențială cel mai târziu începând cu anul revoluționar 1848 prin naționalismul în creștere, care a cuprins și populațiilelipsite de istorie. Într-o Europă a statelor naționale în curs de constituire, în carenaționalismul era simțit drept cea mai puternică forță politică, statul supranațional și multinațional al Habsburgilor s-a dezvoltat tot mai mult în ochii celor mai mulți europeni, dar și a multora dintre locuitorii lui, ca unanacronism neviabil. Întrebarea dacă problema naționalităților Monarhiei Habsburgice ar fi putut fi cu adevărat soluționată primește astăzi în principiu răspunsuri mai degrabă afirmative decât negative.[54]
Concepte de reformă pentru salvarea monarhiei au fost dezvoltate destul, însă erau adesea nefezabile și nepractice. Unul dintre aceste concepte a fost chiar implementat în 1867:Compromisul cu Ungaria. Realizarea dualismului s-a făcut însă din cauza dificultății în care intrase hegemonia germană în Austria după înfrângerile dinrăzboiul italian și dinrăzboiul austro-prusac. Spre deosebire deunificarea Germaniei și deunificarea Italiei prin care au apărut două noi state naționale, în cazul Monarhiei Dunărene s-a implementat doar un pur compromis la nivelul puterii cu maghiarii. Puterea asupra celorlalte popoare ale monarhiei, care constituiau o majoritate în cadrul populației totale, era împărțită între Viena și Budapesta. Maghiarii au dobândit astfel, ca națiuneacea mai dezvoltată pe lângă nemți, și o poziție dominantă pe care, în deceniile care au urmat, au apărat-o cu maximă dâzenie și inflexibiltate. Până la prăbușirea finală a monarhiei, prin politicile sale demaghiarizare forțată și prin dreptul său de vot restrictiv,Ungaria a fost unul dintre cele maireacționare state ale Europei. Transleithania a fost unpretins stat național deoarece, în ciuda compoziției sale naționale amestecate, era guvernată ca un stat național.[55]
ÎnCisleithania, jurisdicția și guvernarea au făcut dovadă de o atitudine considerabil mai justă față de naționalitățile slave și romanice, „chiar dacă politica de guvernământ a austriecilor față desloveni înStiria de Jos și, până puțin înainte de începerea războiului, de asemenea înCraina, precum și excesele partiduluiAlldeutsche Vereinigung înBoemia în particular ar putea fi prezentate drept multiple contraexemple.”[55] Mai răul tratament aplicat minorităților naționale din Ungaria nu avea un fundament constituțional, ci își avea originea în rutina autorităților, în greșelile justiției, administrației și politicii.[55]
Cum și în jumătatea austriacă a Dublei Monarhii relațiile, în special între germani și cehi, s-au înrăutățit progresiv, cererile pentru o reformare a monarhiei s-au făcut tot mai presante. În timpul celei mai mari părți a ultimelor două generații ale Dublei Monarhii, pe primul loc al planurilor de reformă s-a aflat programul trialist al slavilor de sud, în a cărui formă conservativăslovenii nu erau incluși.[56]Prin acest plan, ar fi trebuit ca, pe lângă partea austriacă și cea maghiară a monarhiei, să fie înființată o a treia parte sub conducere croată,croații fiind grupul deslavi meridionali cel mai numeros și cu cea mai puternică tradiție istorică din Monarhia Habsburgică. Acest stat al slavilor de sud ar fi trebuit, în interesul întregii monarhii, pe de o parte să slăbească Ungaria și pe de altă parte să contracareze ambițiilesârbilor de a creaSerbia Mare.Însătrialismul a exclus o soluție cuprinzătoare a problemei naționalităților. Trialismul croat a luat în considerare, ca planul luiHohenwart de reconciliere acehilor din 1871, doar statutul național al unui singurgrup etnic minoritar. Însă chestiunea naționalităților în Dubla Monarhie era atât de complicată, încât tratarea ei la nivelul unei singure naționalități le influența evident pe toate celelalte.[57]
În ultimele decenii ale monarhiei, prin antagonismul sâbilor și al celorlalțislavi de sud legați de ei, pe lângă refuzul natural al Ungariei, conceptul de trialism a avut oricum puține șanse de realizare. Pe lângă cercurileconservatoare croate, trialismul a avut uneori drept susținător și pe urmașul la tron, peFrancisc Ferdinand; așa s-a dezvoltat planul de reformă al acestuia, care a dus însă aproape în direcția uneifederalizări complete. Planurile sale îndreptate împotriva Ungariei vizau în primul rând minoritățileTransleithaniei, nu pentru că acestea ar fi fost discriminate, ci pentru că arhiducele le considera loiale statului. Însă acest țel al federalismului țărilor coroanei favorizat în primul rând de Francisc Ferdnand, care nu acorda nici o considerație relațiilor etnice, nu putea nicicum să se realizeze.În sfrâșit, urmașul la tron a ajuns în punctul de cristalizare almișcării Austriei Mari, care plănuia o federalizare a tuturor popoarelor Dublei Monarhii pe baze etnice, deși la urma urmei el nu a putut fi întru totul de acord nici cu suportul ideologic pronunțat al acesteia, adică cu conceptul de federalizare a luiAurel Popovici. Tehnic, Francisc Ferdinand nu s-a hotărât niciodată pentru unul dintre aceste planuri, intențiile sale se contraziceau uneori și erau adesea confuze. El a urmat un parcurs în zigzag între un federalism etnic și unul istoric-tradițional, se întorcea câteodată înapoi la trialism și a sprijinit un fel de centralism diminuat.[58]
În 1905, prin așa-numitulCompromis morav, au fost stabilite patru legi regionale, care trebuiau să ușureze soluționarea problemei naționale germano-cehe și să conducă astfel la unCompromis austro-ceh.
Cunoscutul principiu al personalității a luiKarl Renner prevedea o împărțire teritorială în cercuri / departamente (de.Kreise), în care statutul autonom depindea de indivizii propriu-ziși.
În esență, lupta naționalităților înainte de 1914, chiar și în formele sale radicale, cu excepția propagandeiUniunii Tuturor Germanilor, a sâbilor și, în parte, a italienilor și arutenilor, s-a concentrat cu precădere asupra reformării Dublei Monarhii, nu asupra scopurilor și metodelor care ar fi putut duce la soluționarea acestei reforme. Însă în 1914, Dubla Monarhie era încă foarte departe de realizarea unui compromis național care să satisfacă cu adevărat toate părțile. Pentru ca un posibil stat federal habsburgic format cel mai adesea din părți de națiuni să poată exista, chiar și conceptele de federalizare trebuiau să dea greș.[59]
Politica de maghiarizare în Ungaria
Bancnota de 20 decoroane a Austro-Ungarie din 1913 — aversul, corespunzândCisleithaniei, este inscripționat în germană și în celelalte limbi ale părții austriece a monarhiei (cehă, poloneză,ruteană, italiană, slovenă, croată, sârbă și română)Aceeași bancnotă de 20 de coroane a Austro-Ungarie din 1913 — reversul, corespunzândTransleithaniei, doar în maghiară
După compromisul cu Austria, s-a ajuns în cadrul jumătății maghiare a monarhiei, în 1868, la uncompromis croato-maghiar, prin careCroației șiSlavoniei li s-a acordat o autonomie limitată. Însă în celelalte părți ale Ungariei, tensiunile dintre diversele grupuri etnice s-au acutizat.
La baza încordării relațiilor s-a găsit atât politica demaghiarizare a guvernului ungar, cât și creșterea intoleranței între diversele naționalități. Spre deosebire de minoritățileslovace șiromâne care trăiau înRegatul Ungariei,naționalismulmaghiarilor avea de partea sa puterea statului, ceea ce îi dădea o poziție de forță superioară, deși etnicii maghiari nu reprezentau decât jumătate din populație.
Într-o astfel de atmosferă, transplantarea legislației referitoare la minorități nu avea nici un succes. Legea naționalităților din 1868 determina doarmaghiara ca limbă de stat, dar autoriza folosirea limbilor minorităților la nivel regional, local și ecleziastic. Însă adesea această lege nu a fost pusă în practică, iar minoritățile s-au văzut abandonate tentativelor de asimilare. Începând cu 1875, subMinisterpräsident-ulKálmán Tisza (1875–1890), a fost condusă o riguroasă politică de maghiarizarepentru a face unguri din toți ne-ungurii în 40 de ani.
Încă din anul 1848, membrii slovaci aiParlamentului maghiar au luat inițiativa de a se ridica, sprijinindu-l pe împărat, împotriva politicii de maghiarizare. O declarație intitulată „Cererile națiunii slovace“ a fost înaintată împăratului șiguvernului național revoluționar maghiar. Se susținea federalizarea Ungariei, constituirea unei unități etno-politice, stabilirea granițelor slovace, odietă proprie, o gardă națională slovacă, simboluri naționale, dreptul de a utilizalimba slovacă în administrație,sufragiu universal și o reprezentare cu drepturi egale celorlalți aleși înDieta Ungariei.
În aceste condiții, maghiarii și-au văzut pusă în pericol puterea înUngaria de Sus, cum numeau atunciSlovacia de astăzi, și au reacționat prin legea marțială și prin ordine de arestare împotriva conducatorilor slovaci. ÎnViena și în Boemia s-au format guverne slovace în exil, însă speranțele slovacilor au fost înșelate. După revoluție, Ungaria și-a pătrat administrația centralizată. Compromisul din 1867 a lăsat în întregime minoritățile la discreția politicilor de maghiarizare aleBudapestei. Între 1881 și 1901, slovacii nu au avut nici un reprezentant înparlamentul ungar și chiar și după aceea erau reprezentați în proprție mai mică decât proporția slovacilor în ansamblul populației Transleithaniei. Încercările Budapestei dinainte și din timpul Primului Război Mondial de a contracara prin concesii naționalismul în expansiune alsârbilor și alromânilor au venit prea târziu.
Riguroasa politică demaghiarizare, care a avut succes în special în rândul populațiilor de limbă slovacă și germană ale Transleithanei, a făcut ca partea maghiară a populației să crească până la abia ceva mai mult de jumătate din populația totală. Între 1880 și 1910, procentul cetățenilor Ungariei care se declarau maghiari (fără a-i pune la socoteală pe croați) a crescut de la 44,9% la 54,6%. Cu ajutorul unui drept de votreacționar, care permitea participarea la vot doar părții privilegiate a populației, în 1913 numai 7,7% din populație avea dreptul de a alege (sau de a ocupa o funcție publică). Cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului, o pseudo-reformă susținea dreptul de vot a 13% din populație. Prin aceasta, structura reacționară a statului multinațional maghiar a fost cimentată.[60]
Emigrarea din Austro-Ungaria
Emigranți din Austro-Ungaria pe o navă a companieiAustro-Americana în Triest
Între 1876 și 1910, au emigrat aproximativ 3,5 milioane (după alte cifre până la 4 milioane) de locuitori ai Dublei Monarhii. Erau săraci, fără un loc de muncă și sperau să găsească într-o altă țară condiții de trai mai bune. Circa 1,8 milioane de oameni au plecat din jumătatea cisleithanică a monarhie, iar în jur de 1,7 milioane au plecat dinTransleithania. Aproape trei milioane dintre ei au avut ca destinațieStatele Unite ale Americii, 358.000 de persoane au ales ca nouă patrieArgentina, 158.000 au plecat înCanada, 64.000 înBrazilia și 4.000 au emigrat înAustralia. Restul s-au împărțit între alte țări.
Doar în anul 1907 circa o jumătate de milion de oameni și-a părăsit patria. Guvernele Cisleithaniei și Transleithaniei erau îngrijorate de faptul că printre emigranți se găseau mulți băbați tineri, capabili de muncă. Între 1901 și 1905, doar în Austria emigranții au scos la licitație publică 65.603 proprietăți, dintre care 45.530 mici parcele. Emigranții au scris adesea cu entuziasm „de dincolo” cunoscuților și mebrilor familiei rămași în urmă – uneori scrisorile cuprindeau bilete de vapor deja plătite.
Cele mai importante porturi de plecare pentru emigranți erauHamburg șiBremerhaven, unde acostau navele marilor companii maritimeNorddeutscher Lloyd șiHamburg-Amerika-Linie. La mijlocul secolului al XIX-lea, o călătorie până laNew York, făcută cu una dintre primele nave cu aburi, dura încă în jur de o lună, însă în 1900 călătoria pe vreme bună ținea doar o săptămână. DinTriest, cuAustro-Americana, călătoria dura 15 zile. Anual se făceau între 32 și 38 de călătorii în SUA. Condițiile de călătorie pentru cei mai săraci dintre emigranți erau adesea mizerabile. Pentru companiile maritime, care nu aveau mari cheltuieli cu confortul pasagerilor mai puțin avuți, afacerea cu emigranții era extrem de lucrativă și, prin urmare, foarte concurențială.
Cei mai mulți emigranți erau dinGaliția (din estul Poloniei și din vestul Ucrainei de astăzi). Din 1907 până în 1912 emigraseră 350.000 de oameni din Galiția, după cum reiese dintr-ointerpelare a reprezentaților polonezi aiConsiliului Imperial adresată diverselor minstere ale Cisleithaniei în 12 martie 1912.[61]
Economie
MinaErzberg (1910)Automobil austro-ungarMarta făcut laArad (1910)Automobil austro-ungarLaurin & Klement BS (1907)Avion de vânătoare austro-ungarUFAG C.I (1917)Locomotiva electrică RA 362 fabricată deGanz pentru rețeaua Adriatica/Italia (1905)
În comparație cu Germania și cu statele vest-europene, jumătatea austriacă a Dublei Monarhii era înapoiată, însă, chiar și așa, era în mod clar cu mult mai dezvoltată decât jumătatea maghiară, profund rurală și agrară.[62] Înapoierea față de Germania, resimțită încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se datora printre altele eliberării întârziate aiobagilor (înImperiul Austriac, iobăgia a fost abolită în 1848) și adoptării târzii alibertății economice (eliminarea sistemuluibreslelor a avut loc în 1859, aproximativ 50 de ani mai târziu decât înPrusia). Pe lângă acestea, dezvoltarea economică a fost împiedicată și de un sistem protector detaxe vamale, precum și de o vamă internă cu Ungaria, care au izolat Dubla Monarhie de economia mondială.[63]
Minerit
Profiturile din minerit se ridicau în 1889 la 78,81 milioaneflorini. Cele mai importante materii prime exploatate eraulignitul,huila șisarea. De însemnătate mai erau șigrafitul,plumbul șizincul. În ce privește metalele prețioase, în Austro-Ungaria au putut fi exploatate 3543,5 tone deargint. Exploatareaaurului era neînsemnată – în 1889 au fost extrase doar 13 kg de aur.
Industria petrolului
Austro-Ungaria dispunea înGaliția de considerabile rezerve depetrol, care au fost puternic exploatate de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Înainte dePrimul Război Mondial, Dubla Monarhie avea cele mai mari zăcăminte de petrol cunoscute din Europa și s-a ridicat în1912, printr-o producție de 2,9 milioane de tone, pe locul al treilea în ierarhia mondială a producătorilor de petrol (dupăSUA șiImperiul Rus).
Industrie
Economia austro-ungară s-a schimbat considerabil între 1867 și 1918. Inovațiile tehnologice au grăbit atâtindustrializarea cât șiurbanizarea. În vreme ce vechile instituții alesistemului feudal dispăreau progresiv,capitalismul s-a extins pe întreaga întindere a Monarhiei Dunărene. În primul rând s-au constituit centre economice cu precădere în jurul capitalei Viena, înStiria de Sus, înVorarlberg și înBoemia, înainte ca, în decursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, industrializarea să pătrundă și în Ungaria centrală și în regiuneaCarpaților. Drept urmare, au existat enorme diferențe la nivelul dezvoltării economice pe cuprinsul monarhiei, ceea ce a făcut ca, în general, regiunile economice occidentale să fie cu mult mai profitabile decât cel răsăritene. Deși până la începutul secolului al XX-lea economia a crescut rapid pe aproape întreaga suprafață a Dublei Monarhii, iarcreșterea economică totală era perfect comparabilă cu aceea a celorlalte mari puteri europene, totuși, din cauza startului tardiv al acestei dezvoltări, Austro-Ungaria a rămas în continuare înapoia marilor puteri internaționale. În rândul celor mai importanți parteneri comerciali ai Austro-Ungariei înainte de Primul Război Mondial, pe primul loc, la mare distanță de următorul, se găseaImperiul German (în 1910, schimburile comerciale cu Imperiul German reprezentau 48 % din totalul exporturilor Austro-Ungariei și 39 % din totalul importurilor), iar pe locul doi se aflaRegatul Unit al Marii Britanii și Irlandei (în 1910: aproape 10 % din totalul exporturilor și 8 % din totalul importurilor). În ciuda vecinătății geografice, comerțul cuImperiul Rus nu avea decât o greutate relativă (în 1910: aproape 3 % din totalul exporturilor și 7 % din totalul importurilor). Principalele mărfuri comercializate erau produsele agricole.
Șantierele navale care ieșeau în evidență se găseau mai cu seamă înTriest. Cele mai însemnate șantiere navale erauStabilimento Tecnico Triestino șiCantiere Navale Triestino. Un important producător de motoare navale era Láng-Werke înBudapesta. ȘiŠkoda șiGanz au produs numeroase componente navale, cum ar fi tunuri și motoare.
Importanți reprezentanți ai industriei electrotehnice care tocmai înmugurea erauOrion șiTungsram (ambele cu sediul înBudapesta).
Transport
Hartă detaliată a căilor ferate și a canalelor navigabile din Austro-Ungaria în 1910.
Transportul pecale ferată s-a extins rapid în Austro-Ungaria. Deja în statul anterior, înImperiul Austriac, la Viena a apărut un profund interes pentru legăturile pe cale ferată încă din 1841. La baza lui era faptul că guvernul a recunoscut marele potențial al transportului pe cale ferată în scopuri militare și prin urmare a investit mult în construirea acestei infrastructuri. Centre importante precumBratislava,Budapesta,Praga,Cracovia,Graz,Ljubljana șiVeneția au fost integrate în rețea. În 1854, aproximativ 60–70% din cei 2000 km de linii erau sub controlul statului. Însă din acest moment, guvernul a început să vândă investitorilor privați mari segmente de linie de cale ferată, pentru a ușura povara financiară apărută în urmaRevoluției de la 1848 și aRăzboiului Crimeii. Astfel a fost înființat spre exempluStEG, sub conducerea întreprinzătorului aromânGheorghe Sina.
Aproape întreaga rețea de cale ferată a fost preluată de investitori privați între 1854 și 1879. În această perioadă lungimea totală a liniilor s-a extins cu 7952 km în Cisleithania și cu 5839 km în Transleithania, ceea ce a avut ca urmare faptul că noi regiuni au fost deschise rețelei de cale ferată. Din acel moment a fost posibil ca și regiunile foarte îndepărtate să fie accesibile și să fie integrate progresului economic, lucru anterior imposibil de realizat din pricina dependenței transportului de cursurile de apă navigabile.
Din 1879, în condițiile îngreunării dezvoltării în timpulcrizei economice mondiale din anii șaptezeci ai secolului al XIX-lea, guvernele din Cisleithania și din Transleithania au început să renaționalizeze rețeaua de cale ferată. Între 1879 și 1900 peste 25.000 km de noi linii de cale ferată au fost deschiși traficului în Cisleithania și în Transleithania. În această perioadă, prin intermediul dezvoltării căilor ferate, Dubla Monarhie a reușit să reducă costurile de transport intern și să pătrundă pe noi piețe din afara granițelor uniunii.
Căi navigabile
S.S. Wien (7.367 t) a fost una dintre cele mai mari nave de pasageri ale companieiÖsterreichischen Lloyds și a fost folosită pentru călătorii în Orient.S.S. Kaiser Franz Joseph I. (12.567 t) a companieiAustro-Americana a fost cea mai mare și mai rapidă navă de pasageri construită vreodată în Austro-Ungaria.
În virtuea posesiilor de pelitoralul austriac și din restulPeninsulei Balcanice, Cisleithania avea la dispoziție mai multe porturi marine. Cel mai însemnat dintre ele eraTriest, unde își aveau sediulmarina comercială austriacă cu două dintre cel mai mari companii ale ei,Österreichischer Lloyd șiAustro-Americana, precum și unele șantiere navale, și undemarina de război k. u. k. pregătea și ancora numeroase nave. Ascensiunii portului Triest i-a corespuns declinulVeneției care, încă din perioada 1815-1866, nu mai putea face vreo concureță porturilor și comerțului maritim alMonarhiei Habsburgice, fiind parte a monarhiei. Mai înainte, marina comercială habsburgică nu reușise să dobândească vreo însemnătate în fața marii concurențe a Veneției. Și marina de războik.u.k. a ajuns pentru prima dată să aibă mare importanță în vremea Austro-Ungariei. Fondarea acestor două puteri maritime a eșuat multă vreme mai înainte deoareceCasa de Habsburg-Lorena se confrunta cu o lipsă de bani.
În anul 1889, marina comercială austriacă număra 10.022 de nave, dintre care 7.992 erau nave și bărci de pescuit. Pentru comerțul de coastă și maritim propriu-zis existau 1.859 develiere având un echipaj total de 6.489 de marinari și o capacitate totală de transport de 140.838 tone, precum și 171 devapoare a căror capacitate totală de transport era de 96.323 tone și care aveau un echipaj total de 3.199 de marinari. Printr-o lege din 19 iunie 1890, întru sprijinirea construcției în țară a vapoarelor și a velierelor din fier sau oțel folosite în traficul maritim, s-a acordat o dispensă de la plata taxelor de achiziție și de venit pentru o perioadă de 15 ani. Această lege a influențat în special construcția și traficul micilor nave cu abur folosite înDalmația pentru navigație de coastă.
Erste Donau-Dampfschiffahrts-Gesellschaft (DDSG) a fost, până la sfârșitul Monarhiei Dunărene, cea mai mare companie de transport fluvial din lume, în vreme ceÖsterreichische Lloyd era una dintre cele mai mari companii maritime a acelor vremuri, cu destinații în orient și, după construireaCanalului Suez, în restul Asiei. Înainte de izbucnirea războiului, aceasta din urmă avea 65 de vapoare mijlocii și mari.Austro-Americana număra doar aproximativ o treime din vapoarele marii concurente, însă avea la dispozițieS.S. Kaiser Franz Joseph I., cea mai mare navă de pasageri a Austro-Ungariei. Spre deosebire deÖsterreichischen Lloyd,Austro-Americana cârmea aproape exclusiv înspre destinații din America de Nord și de Sud. Până la începutul războiului în 1914, compania a transportat, printre altele, 101.670 emigranți din Austro-Ungaria în Statele Unite.
Cultură și știință
Avântul economic al Monarhiei Dunărene este legat în special de numele lui Francisc Iosif I, care poate fi citit, ca mai demult, pe inscripțiile multor mărețe clădiri vieneze construite în vremea lui. După ce în 1857 împăratul a ordonat demolarea fortificațiilor medievale ale Vienei, s-a făcut loc pentru un bulevard care să înconjure în întregime centrul orașului. De-a lungul acestui bulevard terminat în 1865 și numitRingstraße, s-au construit până în pragul Primului Război Mondial nu doarpalatele bancherilor bogați și ale marilor industriași, ci și extindereaHofburgului imperial, marimuzee, care au adăpostit colecțiile imperiale de artă și de mostre naturale, onouă reședință pentruReichsrat, un nou sediu pentruUniversitatea din Viena,noua primărie, o nouă clădire pentruTeatrul Curții Imperiale și obiserică votivă fondată pentru a comemorasalvarea împăratului dintr-un atentat în anul 1853.
SinucidereaarhitectuluiVan der Nüll, co-autor al planurilorOperei din Viena, ca reacție la o critică a împăratului, l-a determinat pe Francisc Iosif să comenteze doar foarte succint și timid faptele culturale. Se zice că, mai tâziu, împăratul își făcea cunoscută părerea la toate evenimentele culturale posibile doar prin fraza stereotipă:„A fost foarte frumos, mi-a plăcut foarte mult!“.
Deși Francisc Iosif I a fost adesea descris ca unreacționar dur și ca un birocrat rigid, cultura umanistă a înflorit în Austro-Ungaria în timpul guvernării lui, în special în jurul anului 1900, ca niciodată înainte sau după. Cu toate acestea, spre deosebire de fiul său,prințul moștenitor Rudolf, monarhul nu a luat niciodată parte în mod activ la noile curente culturale și intelectuale; nici nu a fost afectat sau influențat de ele, în contrast cu sucesorul său la tron, arhiduceleFranz Ferdinand, care adesea li se opunea cu înverșunare.
Pe tărâmulartelor vizuale,Gustav Klimt s-a dezvoltat din pictor decorator alclădirilor de peRingstraße, dincolo desecesiunea vieneză, într-un premergător alpicturii moderne. Retragerea împăratului i-a permis arhitectuluiAdolf Loos să construiască în anul 1910, exact în fața intrăriibaroce în curtea interoară aHofburgului imperial, disputata lui primă clădire de locuit lipsită de ornamente și decorații. Se presupune că din acel moment, de câte ori părăsea Hofburgul, Francisc Iosif ieșea întotdeauna pe alte porți.
Muzica a avut parte de o mare înflorire în vrema Dublei Monarhii, chiar mai mult decât artele frumoase. Deja cunoscută încă din zilele lui Mozart și ale lui Beethoven drept „capitala muzicii”, Viena a ocupat, ca mai înainte, o poziție preponderentă și influentă atât în domeniul muzicii culte (în special în muzica orchestrală, prin compozitori caAnton Bruckner,Gustav Mahler șiRichard Strauss), cât și înmuzica ușoară (valsul vienez aldinastiei Strauss,opereta vieneză a luiJohann Strauss (fiul) și a luiFranz Lehár). În ultimii ani ai Monarhiei austro-ungare,Arnold Schönberg a dezvoltatmuzica atonală, prin care a devenit unul dintre cei mai influenți și mai cunoscuți compozitori ai secolului al XX-lea.
Istoria filmului austriac a început tot în Austro-Ungaria. Primele imagini mișcătoare din Austria au fost prezentate de cătrefrații Lumière în Viena în 1896 și, până la fondarea primelorsocietăți de producție cinematografică austriece la începutul secolului al XX-lea, responsabile pentru producția de film încă modestă erau în principal societățile de producție cinematografică franceze. În timpul primului război mondial au avut loc mai multe proiecții săptămânale de film de război, care raportau, în mod patriotic și sub supravegherea autorităților de cenzură imperiale, faptele petrecute pe front. Filmele de propagandă au fost produse și ele în număr mare, astfel încât anul 1918, ultimul an al domniei Habsburgilor, când s-au realizat în jur de 100 de filme, a fost cel mai productiv an al industriei de film austriece din vremea monarhiei.
ÎnBudapesta zilelor noastre, oraș universitar din 1777, a fost construit încă din 1837–1847Muzeul Național și din 1864 palatulAcademiei Ungare de Științe. După compromisul din 1867, Ungaria s-a străduit să facă din propria ei capitală o concurentă a Vienei. Buda (în germanăOfen), aflată pe malul drept al Dunării, care era cu al eipalat regal de multă vreme cel mai însemnat oraș al regatului, a fost întrecută în secolul al XIX-lea de Pesta, aflată pe malul stâng. În 1872, cele două orașe au fost unite într-unul singur, Budapesta. S-au ridicat teatre, opere, biblioteci și muzee, iar în Pesta s-au făcut două bulevarde semi-circulare (Kiskörút și Nagykörút) care amintesc deRingstraße. Pe malul din Pesta al Dunării a apărut uriașa clădire neogotică aparlamentului. În jurul anului 1900, noile clădiri au fost construite în stilArt Nouveau și în stil național maghiar, adesa cele două stiluri fiind combinate.
Note
^Stephan Vajda:Felix Austria. Eine Geschichte Österreichs. Ueberreuter, Wien 1980,ISBN 3-8000-3168-X, S. 527.
^Vladimir Dedijer:Die Zeitbombe. Sarajewo 1914. Europa-Verlag Wien 1967, S. 788.
^Gary W. Shanafelt:The Secret Enemy. Austria-Hungary and the German Alliance 1914–1918. Columbia University Press, New York 1985,ISBN 0-88033-080-5, S. 35 f. Vezi și Alexander Fussek:Die Haltung des Österreichischen Ministerpräsidenten Stürgkh zu Kriegsbeginn 1914. In:Österreich in Geschichte und Literatur. 13 (1969), S. 235–239, hier S. 235.
^Günther Dolezal:Baron (Graf) Burián als Außenminister: Die Verhandlungen mit Deutschland über Polen 1915 und 1916 sowie 1918. 1. Teil:Die Verhandlungen mit Deutschland über Polen 1915 und 1916. Ungedruckte Dissertation, Wien 1965, S. 204.
^Gary W. Shanafelt:The Secret Enemy. Austria-Hungary and the German Alliance 1914–1918. Columbia University Press, New York 1985,ISBN 0-88033-080-5, S. 190.
^§ 6 Acordurile de la Roma ale statelor succesoare din 6 aprilie 1922; citat de Yves Huguenin-Bergenat:Kulturgüter bei Staatensukzession, Walter de Gruyter, 2010,S. 147..
^Strupp/Schlochauer:Wörterbuch des Völkerrechts, Bd. II, 1961,S. 561 f.
^Mark Cornwall:The Dissolution of Austria-Hungary. In: Mark Cornwall (Hrsg.):The Last Years of Austria-Hungary. Essays in Political and Military History 1908–1918. Exeter 1990,ISBN 0-85989-306-5, S. 117–142, hier S. 129.
^Manfred Rauchensteiner:Der Tod des Doppeladlers. 1993, S. 702
^Cronologie stabilită după Zbyněk A. Zeman:Der Zusammenbruch des Habsburgerreiches. Verlag für Geschichte und Politik, Wien 1963 (Titlu original:The Break-Up of the Habsburg Empire. Oxford University Press, Oxford 1961), p. 225–252; Gordon Brook-Shepherd:Um Krone und Reich. Die Tragödie des letzten Habsburgerkaisers. Verlag Fritz Molden, Wien 1968 (Titlu original:The Last Habsburg), p. 218–245; Rudolf Neck (Hrsg.):Österreich im Jahre 1918. Berichte und Dokumente. Oldenbourg Wissenschaftsverlag, München 1968, p. 98–196.
^Michael Gehler (Hrsg.):Zwischen Diktatur und Demokratie. Erfahrungen in Mittelost- und Südosteuropa. Olms, Hildesheim 2013,ISBN 978-3-487-14833-5, S. 260 ff. und FN 465.
^Winston S. Churchill:Der Zweite Weltkrieg. 1948, S. 19ff.
^Christoper Clark:The Sleepwalkers: How Europe Went to War in 1914. Allen Lane, London 2012,ISBN 978-0-7139-9942-6, mai multe ediții. Ediție de buzunar: Penguin Books, London 2013,ISBN 978-0-14-102782-1.
^Kogutowicz Károly, Hermann Győző:Zsebatlasz: Naptárral és statisztikai adatokkal az 1914. évre. Magyar Földrajzi Intézet R. T., Budapest 1913, S. 69, 105.
^Volkszählung vom 31. Dezember 1910, veröffentlicht in:Geographischer Atlas zur Vaterlandskunde an der österreichischen Mittelschulen. K. u. k. Hof-Kartographische Anstalt G. Freytag & Berndt, Wien, 1911.
^So Markus Erwin Haider:Im Streit um die österreichische Nation. Nationale Leitwörter in Österreich 1866–1938, Böhlau, Wien/Köln/Weimar 1998,ISBN 3-205-98727-6,S. 157..
^Geographischer Atlas zur Vaterlandskunde an den österreichischen Mittelschulen, bearbeitet von Prof. Dr. Rudolf Rothaug, Kartographische Anstalt G. Freytag und Bendt, Wien 1911, Tabelle 2
^Geographischer Atlas zur Vaterlandskunde, 1911, Tabelle 5
^A magyar szent korona országainak 1910. évi népszámlálása. Első rész. A népesség főbb adatai. Budapest: Magyar Kir. Központi Statisztikai Hivatal (KSH). 1912.
^Geographischer Atlas zur Vaterlandskunde, 1911, Tabelle 4
^1910. évi népszámlálás adatai. (Magyar Statisztikai Közlemények, Budapest, 1912. pp 30–33)
^Sarah Panter:Jüdische Erfahrungen und Loyalitätskonflikte im Ersten Weltkrieg. (=Veröffentlichungen des Instituts für Europäische Geschichte Mainz, Band 235) Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 2014,ISBN 978-3-525-10134-6, S. 56.
^Robert S. Wistrich, Anton Gindely:Die Juden Wiens im Zeitalter Kaiser Franz Josephs. Böhlau, Wien 1999,ISBN 3-205-98342-4, S. 149.
^Geographischer Atlas zur Vaterlandskunde, 1911, Tabelle 3
^Robert A. Kann:Zur Problematik der Nationalitätenfrage in der Habsburgermonarchie 1848–1918. In:Adam Wandruszka, Walter Urbanitsch (Hrsg.):Die Habsburgermonarchie 1848–1918. Band 3:Die Völker des Reiches. 2. Teilband, Wien 1980,ISBN 3-7001-0217-8, S. 1304–1338, hier S. 1304.
^abcRobert A. Kann:Die Habsburgermonarchie und das Problem des übernationalen Staates. In: Adam Wandruszka, Walter Urbanitsch (Hrsg.):Die Habsburgermonarchie 1848–1918. Band 2: Verwaltung und Rechtswesen. Wien 1975,ISBN 3-7001-0081-7, S. 1–56, hier S. 47 ff.
^Robert A. Kann:Das Nationalitätenproblem der Habsburgermonarchie. Geschichte und Ideengehalt der nationalen Bestrebungen vom Vormärz bis zur Auflösung des Reiches im Jahre 1918. Band 1:Das Reich und die Völker. Böhlau, Graz/Köln 1964, S. 441.
^Robert A. Kann:Das Nationalitätenproblem der Habsburgermonarchie. Geschichte und Ideengehalt der nationalen Bestrebungen vom Vormärz bis zur Auflösung des Reiches im Jahre 1918. Band 2:Ideen und Pläne zur Reichsreform. Böhlau, Graz/Köln 1964, S. 256 und 262 f.
^Robert A. Kann:Das Nationalitätenproblem der Habsburgermonarchie. Geschichte und Ideengehalt der nationalen Bestrebungen vom Vormärz bis zur Auflösung des Reiches im Jahre 1918. Band 2:Ideen und Pläne zur Reichsreform. Böhlau, Graz/Köln 1964, S. 193–197.
^Robert A. Kann:Die Habsburgermonarchie und das Problem des übernationalen Staates. In: Adam Wandruszka, Walter Urbanitsch (Hrsg.):Die Habsburgermonarchie 1848–1918. Band 2: Verwaltung und Rechtswesen. Wien 1975,ISBN 3-7001-0081-7, S. 52; Robert A. Kann:Zur Problematik der Nationalitätenfrage in der Habsburgermonarchie 1848–1918. In: Adam Wandruszka, Walter Urbanitsch (Hrsg.):Die Habsburgermonarchie 1848–1918. Band 3:Die Völker des Reiches. 2. Teilband, Wien 1980,ISBN 3-7001-0217-8, S. 1304–1338, hier S. 1338.
^Wolfdieter Bihl:Der Weg zum Zusammenbruch. Österreich-Ungarn unter Karl I.(IV.) In:Erika Weinzierl, Kurt Skalnik (Hrsg.):Österreich 1918–1938. Geschichte der Ersten Republik. Böhlau, Graz/Wien/Köln 1983, Band 1, S. 27–54, hier S. 44.
^Horst Friedrich Mayer, Dieter Winkler:In allen Häfen war Österreich. Die österreichisch-ungarische Handelsmarine. Verlag der Österreichischen Staatsdruckerei, Wien 1987,ISBN 3-7046-0079-2, S. 88 ff.
^Adam Wandruszka (Hrsg.):Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Die Wirtschaftliche Entwicklung. Österreichische Akademie der Wissenschaften, Wien 1973, S. 111.
Zeffiro Ciuffoletti:Das Reich der Habsburger 1848–1918. Photographien aus der österreichisch-ungarischen Monarchie. Brandstätter, Wien 2001,ISBN 3-85498-163-5.
François Fejtő:Requiem für eine Monarchie. Die Zerschlagung Österreich-Ungarns. Österreichischer Bundesverlag, Wien 1991,ISBN 3-215-07526-1.
Franz Hubmann:Das k. und k. Photoalbum. Ein Bilderreigen aus den Tagen der Donaumonarchie. Ueberreuter, Wien 1991,ISBN 3-8000-3389-5.
„Lexikon zur Geschichte und Politik”, Vol. II,ISBN 3-462-00781-5, Ed.Kiepenheuer
Michael Ley:Donau-Monarchie und europäische Zivilisation. Über die Notwendigkeit einer Zivilreligion. (= Schriftenreihe: Passagen Politik). Passagen Verlag, Wien 2004,ISBN 3-85165-637-7.
Bernd Rill:Böhmen und Mähren. Geschichte im Herzen Mitteleuropas. 2 Bände, Katz, Gernsbach 2006,ISBN 3-938047-17-8.
Hazel Rossotti:In der Donaumonarchie 1848–1918. Komet, Wien 2005,ISBN 3-89836-253-1.
Adam Wandruszka (Ed.):Die Habsburgermonarchie 1848–1918. Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien 1973–2010 (18 volume).
M.W. Weithmann:Balkan Chronik. Pustet und Styria, Wien
Christiane Zintzen (Hrsg.):Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild. Aus dem Kronprinzenwerk von Erzherzog Rudolf. Böhlau, Wien 1999,ISBN 3-205-99102-8.
.svg)
.svg)
.svg)
.svg)
.svg)
.svg)
.png)
![Stema mijlocie a țărilor austriece (noua versiune din 1915)[7]](/mt/?noimg=&dark=on&url=https%3a%2f%2fro.wikipedia.org%2fwiki%2fFi%25C8%2599ier%3aWappen_%25C3%2596sterreichische_L%25C3%25A4nder_1915_(Mittel).png)
.png)
_-_Emperor_Franz_Josef_I_-_ca_1885.jpg)
.JPG)
.JPG)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
