Prin adăugarea cupolei laCatedrala din Florența (Italia) la începutul secolului al XV-lea, arhitectulFilippo Brunelleschi nu numai că a transformat clădirea și orașul, ci și rolul și statutularhitectului.[1][2]Planul etajului 2 (mansarda) al Hôtelului de Brionne din Paris – 1734
Arhitectura (latinaarchitectura, din grecesculἀρχιτέκτωνarkhitekton „arhitect”, din ἀρχι- „șef” și τέκτων „creator”) este atât procesul, cât și produsulplanificării,proiectării șiconstruirii clădirilor sau a altorstructuri.[3] Lucrările arhitecturale, sub forma materială a clădirilor, sunt adesea percepute ca simboluri culturale și caopere de artă. Civilizațiile istorice sunt adesea identificate cu realizările lor arhitecturale care au supraviețuit.[4]
Practica, care a început înpreistorie, a fost folosită ca modalitate de exprimare a culturii pentru civilizații de pe toate cele șaptecontinente.[5] Din acest motiv, arhitectura este considerată a fi o formă de artă. Textele despre arhitectură au fost scrise din cele mai vechi timpuri. Cel mai vechi text care a supraviețuit despre teoria arhitecturii este tratatulDe architectura din secolul I d.Hr., al arhitectului romanVitruviu, conform căruia o clădire bună întruchipeazăfirmitas,utilitas șivenustas (durabilitate, utilitate și frumusețe). Secole mai târziu,Leon Battista Alberti și-a dezvoltat ideile în continuare, văzând frumusețea ca o calitate obiectivă a clădirilor care se regăsesc în proporțiile lor.Giorgio Vasari a scrisViața Celor Mai Excelenți Pictori, Sculptori și Arhitecți și a prezentat ideea de stil în artă în secolul al XVI-lea. În secolul al XIX-lea,Louis Sullivan a declarat că „forma urmează funcția”. „Funcția” a început să înlocuiască „utilitatea” clasică și a fost înțeleasă că include nu numai dimensiuni practice, ci și estetice, psihologice și culturale.
Arhitectura a început ca oarhitectură vernaculară rurală, orală, care s-a dezvoltat de la încercare și greșeală la replicarea cu succes. Arhitectura urbană antică a fost preocupată de construirea structurilor religioase și a clădirilor care simbolizează puterea politică a conducătorilor, până când arhitectura greco-romană a mutat accentul pe virtuțile civice.Arhitectura indiană șicea chineză au influențat formele din toată Asia, iararhitectura budistă, în special, a luat diverse arome locale. În timpulEvului Mediu european, au apărut stiluri paneuropene de catedrale și abațiiromanice șigotice, în timp ceRenașterea a favorizat formele clasice implementate dearhitecți cunoscuți pe nume. Mai târziu, rolurile arhitecților și inginerilor s-au separat.Arhitectura modernă s-a dezvoltat dupăPrimul Război Mondial ca o mișcare deavangardă care urmărea să dezvolte un stil complet nou, adecvat pentru o nouă ordine socială și economică postbelică axată pe satisfacerea nevoilor claselorde mijloc și muncitoare. S-a pus accent pe tehnicile moderne, materialele și formele geometrice simplificate, deschizând calea suprastructurilor înalte. Mulți arhitecți s-au plictisit demodernism, pe care l-au perceput ca fiind aistoric și antiestetic, iararhitectura postmodernă șicea contemporană s-au dezvoltat.
De-a lungul anilor, domeniul construcțiilor sa extins pentru a include totul, de la proiectarea navelor la decorarea interioară.
Stilul de proiectare și de metode de construcție a clădirilor și a altor structuri fizice.[6]
O formă sau structură unificatoare sau coerentă.[7]
Cunoașterea artei, științei, tehnologiei și a umanității.[6]
Activitatea de proiectare aarhitectului,[6] de la nivelul macro (proiectarea urbană,arhitectura peisagistică) la nivelul micro (detalii de construire și mobila). Practica arhitectului, unde arhitectura înseamnă oferirea sau prestarea de servicii profesionale în legătură cu proiectarea și construirea clădirilor sau a mediilor construite.[8]
Cea mai veche lucrare scrisă pe subiectul arhitecturii care a supraviețuit eDe architectura a arhitectului romanVitruviu la începutul secolului I d.Hr..[10] Conform lui Vitruviu, o clădire bună ar trebui să satisfacă cele trei principiifirmitas,utilitas,venustas,[11][12] cunoscute în mod obișnuit prin traducerea originală -fermitate, utilitate și frumusețe. Un echivalent în română ar fi:
Durabilitate - o clădire ar trebui să se ridice robust și să rămână în stare bună
Utilitate - ar trebui să fie adecvată scopurilor pentru care e folosită
Frumusețe - ar trebui să fie plăcută din punct de vedere estetic
Conform lui Vitruviu, arhitectul ar trebui să se străduiască să îndeplinească fiecare dintre aceste trei atribute cât mai bine posibil.Leon Battista Alberti, care elaborează ideile lui Vitruviu în tratatul său,De re aedificatoria, a văzut frumusețea în primul rând ca pe o chestiune de proporție, chiar dacâ ornamentul a jucat și un rol. Pentru Alberti, regulile de proporție erau cele care guvernau figura umană idealizată,secțiunea de aur. Cel mai important aspect al frumuseții era, prin urmare, o parte inerentă a unui obiect, mai degrabă decât ceva aplicat superficial și se baza pe adevăruri universale, recunoscute. Noțiunea de stil în artă nu a fost dezvoltată decât în secolul al XVI-lea, odată cu scrierile luiGiorgio Vasari.[13] Până în secolul al XVIII-lea, Viața celor mai excelenți pictori, sculptori și arhitecți fusese tradusă în italiană, franceză, spaniolă și engleză.
În secolul al XVI-lea, arhitectul, pictorul și teoreticianul manierist italianSebastiano Serlio a scrisTutte L’Opere D’Architettura et Prospetiva (Lucrări Complete despre Arhitectură și Perspectivă). Acest tratat a exercitat o influență imensă în întreaga Europă, fiind primul manual care a evidențiat aspectele practice mai degrabă decât cele teoretice ale arhitecturii și a fost primul care a catalogatcele cinci ordine.[14]
La începutul secolului al XIX-lea,Augustus Welby Northmore Pugin a scrisContraste (1836) care, așa cum a sugerat titlul, a contrastat lumea modernă, industrială, pe care a denigrat-o, cu o imagine idealizată a lumii neomedievale.Arhitectura gotică, credea Pugin, era singura „formă creștină adevărată de arhitectură.”[15] Criticul de artă englez din secolul al XIX-lea,John Ruskin, înȘapte Lămpi de Arhitectură, publicat în 1849, era mult mai restrâns în viziunea sa despre ceea ce constituia arhitectura. Arhitectura a fost „arta care dispune și împodobește atât edificiile ridicate de oameni... încât vederea lor” contribuie ”la sănătatea mintală, puterea și plăcerea lor”.[16] Pentru Ruskin, estetica era de o importanță majoră. Opera sa continuă să afirme că o clădire nu este cu adevărat o operă de arhitectură decât dacă este într-un fel „împodobită”.
Despre diferența dintre idealurile de arhitectură și simplaconstruire, renumitul arhitect din secolul XX,Le Corbusier, a scris: „Folosești piatră, lemn și beton, iar cu aceste materiale construiești case și palate: asta e construirea. Ingeniozitatea funcționează. Dar dintr-o dată îmi atingi inima, îmi faci bine. Sunt fericit și spun: Asta este frumoasă. Asta e Arhitectura”.[17] Contemporanul lui Le Corbusier,Ludwig Mies van der Rohe, a spus că „Arhitectura începe atunci când pui două cărămizi împreună. Acolo începe.”[18]
Arhitectul de zgârie-nori din secolul al XIX-lea,Louis Sullivan, a promovat o maximă pentru designul arhitectural: „forma urmează funcția”. În timp ce noțiunea că considerațiile structurale și estetice ar trebui să fie în întregime supuse funcționalității a fost întâmpinată atât cu popularitate, cât și cu scepticism, ea a avut ca efect introducerea conceptului de „funcție” în locul „utilității” lui Vitruviu. „Funcția” a fost văzută ca cuprinzând toate criteriile de folosire, percepție și plăcere a unei clădiri, nu numai practice, ci și estetice, psihologice și culturale.
Nunzia Rondanini a declarat: „Prin dimensiunea sa estetică, arhitectura depășește aspectele funcționale pe care le are în comun cu alte științe umane. Prin propriul său mod particular de exprimare avalorilor, arhitectura poate să stimuleze și să influențeze viața socială fără să presupună că, în sine, o să promoveze dezvoltarea socială... A restrânge sensul formalismului (arhitectural) la artă de dragul artei nu este doar reacționar; poate să fie, de asemenea, o căutare fără scop a perfecțiunii sau originalității care degradează forma într-o simplă instrumentalitate”.[19]
La sfârșitul secolului XX, un nou concept a fost adăugat celor incluse în busola structurii și funcției, considerareasustenabilității, deci aarhitecturii sustenabile. Pentru a satisface etosul contemporan, o clădire ar trebui să fie construită într-un mod ecologic în ceea ce privesc producția materialelor sale, impactul acesteia asupra mediului natural și construirea într-o zonă înconjurătoare și cerințele pe care le solicită surselor de energie nesustenabile pentru încălzire, răcire, gestionarea apei și a deșeurilor, șiiluminat.
Clădirea a evoluat mai întâi din dinamica dintre nevoi (adăpost, securitate, închinare etc) și mijloace (materiale de construcție disponibile și abilități). Pe măsură ce culturile umane s-au dezvoltat și cunoștințele au început să fie formalizate prin tradiții și practici orale, construirea a devenit unmeșteșug, iar „arhitectura” e numele dat versiunilor extrem de formalizate și respectate ale meșteșugului. Se presupune în mare măsură că succesul arhitectural a fost produsul unui proces de încercare și greșeală, cu o încercare progresivă mai mică și mai multă replicare pe măsură ce rezultatele procesului s-au dovedit din ce în ce mai satisfăcătoare. Ceea ce se cheamăarhitectură vernaculară continuă să fie produsă în multe părți ale lumii.
În multe civilizații antice, ca cele dinEgipt șiMesopotamia, arhitectura și urbanismul reflectă angajamentul constant cu divinitatea șisupranaturalul, iar multe culturi antice au recurs la monumentalitate în arhitectură pentru a reprezenta simbolic puterea politică a conducătorului, a elitei conducătoare sau a statul însuși.
Arhitectura șiurbanismulcivilizațiilor clasice ca ceagreaca și cearomană au evoluat mai degrabă din idealurile civice decât din cele religioase sau empirice și au apărut noi tipuri de clădiri. „Stilul” arhitectural s-a dezvoltat sub formaordinelor clasice. Arhitectura romană a fost puternic influențată de arhitectura greacă, deoarece au încorporat multe elemente grecești în practicile lor de construire.[20]
Textele despre arhitectură au fost scrise din cele mai vechi timpuri. Aceste texte furnizau atât sfaturi generale, cât și prescripții formale specifice sau canoane. Câteva exemple de canoane se găsesc în scrierile arhitectului romanVitruviu din secolul I î.Hr.. Unele dintre cele mai importante exemple timpurii de arhitectură canonică sunt religioase.
Arhitectura diferitelor părți aleAsiei s-a dezvoltat de-a lungul unor linii diferite de cea a Europei; arhitectura budistă, cea hindusă și cea sikhă au fiecare caracteristici diferite.Arhitectura indiană șicea chineză au avut o mare influență asupra regiunilor înconjurătoare, în timp cearhitectura japoneză nu a avut-o.Arhitectura budistă, în special, a arătat o mare diversitate regională.Arhitectura templelor hinduse, care s-a dezvoltat în jurul secolului al V-lea d.Hr., e, în teorie, guvernată de concepte stabilite înShastra și se preocupă de exprimarea macrocosmosului și a microcosmosului. În multe țări asiatice, religia panteistă a dus la forme arhitecturale concepute special pentru a îmbunătăți peisajul natural.
În multe părți ale Asiei, chiar și cele mai mari case erau structuri relativ ușoare, folosind în principal lemn până în perioadele recente și există puține exemplare supraviețuitoare foarte vechi. Budismul a fost asociat cu o mutare a structurilor religioase din piatră și cărămidă, începând probabil caarhitectură tăiată în stâncă, care a supraviețuit adesea foarte bine.
Arhitectura islamică a început în secolul al VII-lea d.Hr., încorporând forme arhitecturale dinOrientul Mijlociu antic șiBizanț, dar dezvoltând și caracteristici care să se potrivească nevoilor religioase și sociale ale societății. Exemple pot să fie găsite în Orientul Mijlociu, Turcia, Africa de Nord, subcontinentul indian și în părți ale Europei, ca Spania, Albania și țările balcanice, ca urmare a expansiuniiImperiului Otoman.[21][22]
ÎnEuropa, în perioadamedievală, breslele au fost formate de meșteri pentru a-și organiza meseriile, iar contractele scrise au supraviețuit, în special în ceea ce privesc clădirile bisericești. Rolul de arhitect a fost de obicei unul cu cel de maestru zidar, sauMagister lathomorum, așa cum sunt uneori descriși în documentele contemporane.
Principalele lucrări arhitecturale au fost mănăstirile și catedralele. Începând cu aproximativ 900 d.Hr., mișcările atât ale clericilor, cât și ale comercianților au purtat cunoștințe arhitecturale în întreaga Europă, rezultând stilurile paneuropeneromanic șigotic.
De asemenea, o parte semnificativă a patrimoniului arhitectural din Evul Mediu constă în numeroaselefortificații de pe continent. De la Balcani la Spania și de la Malta la Estonia, aceste clădiri reprezintă o parte importantă a patrimoniului european.
În Europarenascentistă, începând cu aproximativ 1400, a existat o renaștere a învățării clasice însoțită de dezvoltareaumanismului renascentist, care a pus un accent mai mare pe rolul individului în societate decât a fost cazul în Evul Mediu. Clădirile au fost atribuite unor arhitecți anume -Brunelleschi,Alberti,Michelangelo,Palladio - iar cultul individului a început. Încă nu exista o linie de separare întreartist,arhitect șiinginer sau oricare dintre vocațiile aferente, iar denumirea era adesea una de preferință regională.
O renaștere astilului clasic în arhitectură a fost însoțită de o înflorire a științei și ingineriei, care a afectat proporțiile și structura clădirilor. În această etapă, era încă posibil pentru un artist să proiecteze o punte, deoarece nivelul calculelor structurale implicate se afla în sfera generalistului.
Odată cu cunoștințele în curs de dezvoltare din domeniile științifice și apariția noilor materiale și tehnologii, arhitectura șiingineria au început să se separe, iar arhitectul a început să se concentreze asupra aspectelorestetice și umaniste, adesea în detrimentul aspectelor tehnice ale proiectării clădirilor. A existat, de asemenea, apariția „arhitectului gentleman” care se ocupa de obicei cu clienții bogați și se concentra în mod predominant pe calitățile vizuale derivate de obicei din prototipurile istorice, tipificate de numeroasele case de țară din Marea Britanie care au fost create în stilurileneogotic sauscoțian baronial. Formarea arhitecturală formală din secolul al XIX-lea, de exemplu laÉcole des Beaux-Arts din Franța, a acordat mult accent producției de desene frumoase și puțin contextului și fezabilității.
Între timp,Revoluția Industrială a deschis ușa producției și consumului de masă. Estetica a devenit un criteriu pentru clasa de mijloc, deoarece produsele ornamentate, odată create doar de meșteșugari costisitori, au devenit mai ieftine și produse de mașinării.
Arhitectura vernaculară a devenit din ce în ce mai ornamentală. Constructorii de case pot să folosească folosi designul arhitectural actual în munca lor prin combinarea caracteristicilor găsite în cărțile cu ornamente și modele, și în revistele de arhitectură.
La începutul secolului al XX-lea, nemulțumirea generală față de accentul pus pearhitectura reviviscentă și decorarea elaborată a dat naștere la multe noi linii de gândire care au servit ca precursori ai arhitecturii moderne. Printre acestea e șiDeutscher Werkbund, o asociație formată în 1907 pentru a produce obiecte fabricate de mașini de o calitate mai bună. Creșterea profesiei de design industrial este de obicei plasată aici. În urma acestui exemplu, școalaBauhaus, fondată laWeimar (Germania) în 1919, a redefinit limitele arhitecturale stabilite anterior de-a lungul istoriei, privind crearea unei clădiri ca fiind sinteza supremă - vârful - artei, meșteșugurilor și tehnologiei.
Atunci cândarhitectura modernă a fost practicată pentru prima dată, aceasta a fost o mișcareavangardistă cu temeiuri morale, filozofice și estetice. Imediat dupăPrimul Război Mondial, arhitecții moderniști pionieri au căutat să dezvolte un stil complet nou, adecvat pentru o nouă ordine socială și economică de după război, axată pe satisfacerea nevoilor clasei de mijloc și muncitoare. Ei au respins practica arhitecturală a rafinamentului academic al stilurilor istorice, care a servit ordinea aristocratică în declin rapid. Abordarea arhitecților moderniști a fost de a reduce clădirile la forme pure, eliminând referințele istorice și ornamentele în favoarea detaliilor funcționale. Clădirile și-au afișat elementele funcționale și structurale, expunând grinzi de oțel și suprafețe de beton în loc să le ascundă în spatele formelor decorative. Arhitecți caFrank Lloyd Wright au dezvoltatarhitectura organică, în care forma a fost definită de mediul și scopul său, astfel încercându-se promovarea armoniei dintre locuința umană și lumea naturală, exemple bune fiindCasa Robie șiFallingwater.
Arhitecți caMies van der Rohe,Philip Johnson sauMarcel Breuer au lucrat la crearea frumuseții pe baza calităților inerente ale materialelor de construcție și a tehnicilor moderne de construire, înlocuind formele istorice tradiționale cu cele geometrice simplificate, sărbătorind noile mijloace și metode făcute posibile deRevoluția Industrială, inclusiv construirea cu oțel, care a dat naștere unor superstructuri înalte. Dezvoltarea structuriitubului deFazlur Rahman Khan a reprezentat un progres tehnologic în construirea tot mai sus. Până la mijlocul secolului, modernismul s-a transformat înstilul internațional, o estetică epitomizată în multe feluri de Turnurile Gemene aleWorld Trade Center din New York, proiectate deMinoru Yamasaki.
Mulți arhitecți au rezistatmodernismului, găsindu-l lipsit de bogăția decorativă a stilurilor istorice. Pe măsură ce prima generație de moderniști a început să moară dupăAl II-lea Război Mondial, a doua generație de arhitecți, inclusivPaul Rudolph,Marcel Breuer șiEero Saarinen, a încercat să extindă estetica modernismului cubrutalism, clădiri cu fațade sculpturale expresive din beton neterminat. Dar o nouă generație mai tânără de după război a criticat modernismul și brutalismul pentru că sunt prea austere, standardizate, monotone și nu țineau cont de bogăția experienței umane oferite în clădirile istorice de-a lungul timpului și în diferite locuri și culturi.
O astfel de reacție la estetica rece a modernismului și brutalismului este școalaarhitecturii metaforice, care include lucruri cabiomorfismul șiarhitectura zoomorfă, ambele folosind natura ca sursă primară de inspirație și design. Chiar dacă e considerat de unii doar un aspect al postmodernismului, alții consideră că e o școală în sine și o dezvoltare ulterioară aarhitecturii expresioniste.[25]
Începând cu sfârșitul anilor 1950 și 1960,fenomenologia arhitecturală a apărut ca o mișcare importantă în reacția timpurie împotriva modernismului, cu arhitecți caCharles Moore în Statele Unite,Christian Norberg-Schulz în Norvegia șiErnesto Nathan Rogers șiVittorio Gregotti,Michele Valori,Bruno Zevi în Italia, care au popularizat colectiv interesul pentru o nouă arhitectură contemporană care vizează extinderea experienței umane folosind clădirile istorice ca modele și precedente.[26] Postmodernismul a produs un stil care combina tehnologia contemporană a construirii și materialele ieftine, cu estetica stilurilor mai vechi premoderne și nonmoderne, de la arhitectura clasică înaltă la stilurile de construcții regionale populare sauvernaculare. Robert Venturi a definit faimos arhitectura postmodernă ca o „magazie decorată” (o clădire obișnuită care este proiectată funcțional în interior și înfrumusețată la exterior) și a susținut-o împotriva „rațelor” moderniste și brutaliste (clădiri cu forme tectonice inutil de expresive).[27]
Proiectul rezidențialIsbjerget (Aarhus, Danemarca), inspirat de forma și culorile aisbergurilor, 2013, deCEBRA,arhitecții JDS, Louis Paillard, și SeARCH
Din anii 1980, pe măsură ce complexitatea clădirilor a început să crească (în ceea ce privește sistemele structurale, serviciile, energia și tehnologiile), domeniul arhitecturii a devenit multidisciplinar cu specializări pentru fiecare tip de proiect, expertiză tehnologică sau metode de livrare a proiectelor. Mai mult, a existat o separare sporită a arhitectului „de design” de arhitectul „de proiect”, care se asigură că proiectul îndeplinește standardele cerute și se ocupă de chestiuni de răspundere. Procesele pregătitoare pentru proiectarea oricărei clădiri mari au devenit din ce în ce mai complicate și necesită studii preliminare de aspecte ca durabilitatea, durabilitatea, calitatea, banii și respectarea legilor locale. O structură mare nu mai poate să fie designul unei singure persoane, ci trebuie să fie opera mai multora.Modernismul șipostmodernismul au fost criticate de unii membri ai profesiei de arhitect, care consideră că arhitectura de succes nu este o căutare personală, filosofică sau estetică a individualiștilor; mai degrabă trebuie să ia în considerare nevoile zilnice ale oamenilor și să utilizeze tehnologie ca să creeze medii viabile, procesul de proiectare fiind informat prin studii de științe comportamentale, de mediu și sociale.
Sustenabilitatea mediului a devenit o problemă generală, cu un efect profund asupra profesiei de arhitect. Mulți dezvoltatori, cei care susțin finanțarea clădirilor, au devenit educați pentru a încuraja facilitarea proiectării durabile din punct de vedere ecologic, mai degrabă decât soluții bazate în primul rând pe costuri imediate. Exemple majore în acest sens pot să fie găsite în proiectarea pasivă a clădirilor solare, aproiectelor de acoperișuri mai ecologice, a materialelorbiodegradabile și a unei atenții sporite la folosirea energiei unei structuri. Această schimbare majoră în arhitectură a schimbat și școlile de arhitectură pentru a se concentra mai mult asupra mediului. A existat o accelerare a numărului de clădiri care încearcă să respecte principiile de proiectare durabilă a clădirilor ecologice. Practicile durabile care au stat la baza arhitecturii vernaculare oferă din ce în ce mai multă inspirație pentru tehnici contemporane durabile din punct de vedere ecologic și social.[28] Sistemul de evaluareLEED (Leadership in Energy and Environmental Design) al Consiliului Statelor Unite pentru construcții verzi a fost esențial în sensul ăsta.
Arhitectura peisagistică constă în proiectarea de zone publice în aer liber, repere și structuri pentru a obține rezultate de mediu, social-comportamentale sau estetice.[33] Aceasta implică investigarea sistematică a condițiilor și proceselor sociale, ecologice și solului existente în peisaj, precum și proiectarea intervențiilor care vor produce rezultatul dorit. Domeniul de activitate al profesiei include proiectarea peisajului; planificarea amplasamentului; gestionarea apelor; refacerea mediului; planificarea parcurilor; managementul resurselor vizuale; planificarea și asigurarea infrastructurii ecologice; și planificarea și proiectarea masterului peisajului și a reședinței private; totul la diferite scale de proiectare, planificare și management. Un practicant în profesia de arhitectură peisagistică e numit arhitect peisagistic.
Charles Rennie Mackintosh – Camera pentru Muzică 1901
Arhitectura interioară constă în proiectarea unui spațiu creat de granițele structurale și de interacțiunea umană dintre aceste granițe. Poate să fie, de asemenea, designul inițial și planul de folosire, apoi reproiectarea ulterioară astfel încât să se potrivească unui scop modificat sau un design semnificativ revizuit pentru refolosirea adaptativă a carcasei clădirii.[34] Acesta din urmă face adesea parte din practicile de arhitectură durabilă, conservând resursele prin „reciclarea” unei structuri prin reproiectare adaptivă. Denumită în general arta spațială a designului, formei și practicii mediului, arhitectura interioară este procesul prin care sunt proiectate interioarele clădirilor, care se referă la toate aspectele utilizărilor umane ale spațiilor structurale. Pur și simplu, arhitectura interioară este proiectarea unui interior în termeni arhitecturali.
Arhitectura navală, cunoscută și cainginerie navală, este o disciplină de inginerie care se ocupă cu procesul de proiectare, construirea navelor, întreținerea și operarea lor și a structurilor marine. Arhitectura navală implică cercetarea de bază și aplicată, proiectarea, dezvoltarea, evaluarea proiectării și calculele în toate etapele vieții unui vehicul maritim. Principalele activități implicate sunt proiectarea preliminară a navei, proiectarea detaliată, construirea, încercările, exploatarea și întreținerea, lansarea și andocarea. Calculele de proiectare a navelor sunt, de asemenea, necesare pentru modificarea navelor (prin conversie, reconstruire, modernizare sau reparații). Arhitectura navală implică, de asemenea, formularea reglementărilor de siguranță și a regulilor de control al daunelor și aprobarea și certificarea proiectelor navelor pentru a îndeplini cerințele legale și nestatutare.
Proiectarea urbană este procesul de proiectare și modelare a trăsăturilor fizice ale orașelor și satelor. Spre deosebire de arhitectură, care se concentrează pe proiectarea clădirilor individuale, designul urban se ocupă de scara mai mare de grupuri de clădiri, străzi și spații publice, cartiere întregi și orașe întregi, cu scopul de a face zonele urbane funcționale, atractive și sustenabile.[35]
Arhitectura de afaceri, definită ca „un plan al întreprinderii care oferă o înțelegere comună a organizației și care e folosit pentru alinierea obiectivelor strategice și a cerințelor tactice”.[37]Arhitectura întreprinderii este un alt termen.
Termenul de „arhitectură seismică” sau „arhitectură de cutremur” a fost introdus pentru prima dată în 1985 de Robert Reitherman.[39] Expresia „arhitectură de cutremur“ e folosită ca să descrie un grad de exprimare arhitecturală a rezistenței la cutremur sau implicarea configurației arhitecturale, a formei sau a stilului în rezistența la cutremur. De asemenea, este folosit și ca să descrie clădirile în care considerațiile de design seismic au afectat arhitectura. Poate să fie considerată o nouă abordare estetică în proiectarea structurilor în zonele predispuse din punct de vedere seismic.[40] Lățimea largă a posibilităților expresive variază de la folosirea metaforică a problemelor seismice, la expunerea mai simplă a tehnologiei seismice. În timp ce rezultatele unei arhitecturi pentru cutremur pot să fie foarte diverse în manifestările lor fizice, expresia arhitecturală a principiilor seismice poate, de asemenea, să ia multe forme și niveluri de sofisticare.[41]
^Pace, Anthony (). „Tarxien”. În Daniel Cilia.Malta before History – The World's Oldest Free Standing Stone Architecture. Miranda Publishers.ISBN978-9990985085.
^Hannu Jaakkola and Bernhard Thalheim. (2011) "Architecture-driven modelling methodologies." In:Proceedings of the 2011 conference on Information Modelling and Knowledge Bases XXII. Anneli Heimbürger et al. (eds). IOS Press. p. 98
^Reitherman, Robert (). „Earthquake Engineering and Earthquake Architecture. Part of the AIA Workshop for Architects and Related Building Professionals on Designing for Earthquakes in the Western Mountain Statess”.
^Llunji, Mentor ().Seismic Architecture - The architecture of earthquake resistant structures. Msproject.ISBN9789940979409.
^Charleson, Andrew (). „Towards An Earthquake Architecture. 12 WCEE-12th World Conference on Earthquake Engineering”.
Puteți găsi mai multe informații despreArhitectură prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei, grupate sub denumirea generică de„proiecte surori”:
Bază de Date cu Oraș și Clădiri - Colecție de imagini digitalizate ale clădirilor și orașelor extrase din timp și din întreaga lume din Biblioteca Universității din Washington
_De_Cotte_2503c_%25E2%2580%2593_Gallica_2011_(adjusted).jpg)
.JPG)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
_(34242676046).jpg)
.jpg)
![Arhitectura reviviscentă a unui stil național (în cazul ăsta neoromânesc): Casa C.N. Câmpeanu de pe Bulevardul Dacia (București), c.1923, de Constantin Nănescu[23]](/mt/?noimg=&dark=on&url=https%3a%2f%2fro.wikipedia.org%2fwiki%2fFi%25C8%2599ier%3a56%2c_Bulevardul_Dacia%2c_Bucharest_(Romania).jpg)
![Arhitectura Beaux-Arts: Palatul CEC de pe Calea Victoriei (București), 8 iunie 1897-1900, de Paul Gottereau[24]](/mt/?noimg=&dark=on&url=https%3a%2f%2fro.wikipedia.org%2fwiki%2fFi%25C8%2599ier%3aPalacio_CEC%2c_Bucarest%2c_Ruman%25C3%25ADa%2c_2016-05-29%2c_DD_91-93_HDR.jpg)
