Anatomia(ana=prin și tomein=tăiere) este[1][2] o ramură abiologieimorfologice care studiază forma și structura organismelor, ca și ale părților lor componente. În mod curent, termenul are mai ales o conotațiemedicală deși metodele anatomiei sunt aplicabile pentru oriceorganism pluricelular (inclusiv animale, plante, unele ciuperci). Studiul anatomiei este strâns legat de cel alfiziologiei, iar cu timpul (mai ales însecolul XX) din anatomie s-au desprins discipline complementare:histologia,embriologia,biologia celulară.
Disecție pentru descoperirea trigonului carotic. Disecția este o metodă indispensabilă în studiul anatomiei.
2. După modul de abordare al obiectului de studiu*:Anatomia descriptivă (sau generală,sistemica) - studiaza țesuturile și organele ținând seama și de proprietățile lor fiziologice și urmărește organizarea acestora în aparate și sisteme.
Anatomia topografică - studiază pozițiile diferitelor elemente anatomice precum și raporturile dintre acestea. Are ca pricipiu de studiu criteriul sintetic, pe regiuni, stratigrafic, al organismului. De aceea este numita si anataomie regionala sau pentru ca este strans legata de practica chirurgicala i se mai spune anataomie chirurgicala sau aplicativa. In studiul Anatomiei trebuie sa fie luate in considerațiune in mod permanent ambele aspecte: anatomia trebuie să fie în același timp sistemică, cât și topografică.
Anatomia funcțională - studiază relațiile de cauzalitate și dependență dintre forma, poziția și funcția diferitelor elemente anatomice.
Anatomia patologică (Anatomopatologia, Morfopatologia) - este disciplina medicală care studiază modificările de ordin macroscopic șimicroscopic intervenite la nivelul organelor și țesuturilor ca urmare a unei stări patologice, sau pe cele care cauzează diferite stări patologice.
Anatomia clinică - se ocupă cu integrarea cunoștințelor de anatomie în practica medicală (examen clinic, manevre terapeutice etc.). Ca subdiviziuni ale sale se pot menționaanatomiachirurgicală șianatomiaradiologică (mai nouanatomiaimagistică)
Anatomia comparată - studiază comparativ alcătuirea acelorași elemente la diferite specii, căutând să integreze diferențele și similitudinile în cadrul proceselor de evoluție, adaptare, speciație.
Anatomia varstelor - studiaza particularitațile de varsta survenite in decursul vieții omului. Ca etalon se ia anatomia copilului și anatomia varstnicilor (gerontologia ).
Anatomiaartistică sau Anatomia plastica - studiază din punct de vedereestetic relațiile dintre dimensiunile, relifurile și proporțiile corpului uman, jocul mușchilor, diferite atitudini și mișcari cu scopul teoretizării și înțelegeriifrumuseții.
*Această clasificare se aplică de obicei anatomiei animale și celei umane.
Studiul luiLeonardo da Vinci privind proporțiile corpului uman. Ilustrație pentru carteaDe Divina Proportione a luiLuca Pacioli, 1509
Metodele de studiu al anatomiei constau mai ales înobservație. Aceasta poate fi:
macroscopică
pe viu, cu ochiul liber, prin palpare, percuție, sau prin intermediul diferitelor tehnici deimagistcă sau
pe cadavru, cu ajutoruldisecției - procedeul cel mai folosit și cel mai util.
microscopică
Observarea și descrierea structurilor cu ajutorul microscoapelor, sau al altor tehnici.
Primelemetode folosite în studiul anatomiei au fost simpla observare și descriere aorganismelor, însoțită obligatoriu de corelații cu funcțiile diferitelor componente. Aplicațiile imediate ale cunoștințelor dobândite astfel erau folosite de oameni pentru diferite scopuri: producerea obiectelor de îmbrăcăminte, a armelor, a locuințelor; însă încă din cele mai vechi timpuri, aplicația cea mai importantă și mai spectaculoasă a noțiunilor de anatomie a fost cea medico-chirurgicală, la început concretizată în intervenții simple cahemostaze, aplicare de pansamente, sau chiar (după unii cercetători) manevre mai complexe ca trepanații. De altfel, dintre toate științele medicale, anatomia este poate cea mai veche, apărută spontan și natural din simpla vizualizare a corpului uman sau a corpurilor animalelor.
Hippocrate (460-375 îen), considerat părintele medicinei, a folosit ca principalămetodă observația directă, și pe baza acesteia a formulat și susținut teoriaumorală care, deși falsă din punct de vedere științific, a avut marele merit de a pregăti terenulEndocrinologiei moderne:
"...omul este, ca destin, urmașul celor patruumori..."
CuGalenus se încheie perioada de înflorire și de evoluție rapidă aștiințelormedicale în spațiuleuropean. Urmează aproximativ 14 secole de declin, corespunzătoare epocii de dominațiecreștină și asanării valorilor antichității. Orice tentativă de considerare a materialității ființei umane este descurajată și se instalează domnia superstițiilor și misticismului. Această situație a durat până la sfârșitulEvului Mediu. Între timp, epicentrulmedicinei și implicit al anatomiei se mută în spațiularab. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei perioade esteAvicenna (980-1037), cu lucrarea sa"Canonul medicinei practice" ce va deveni cartea de căpătâi a multor înțelepți europeni dinperioada medievală.
Planșa 164 din cartea "De Humani Corporis Fabrica" deAndreas Vesalius
În perioadaRenașterii,Leonardo da Vinci reia și amplifică studiul anatomiei. Deși contribuțiile sale sunt mai ales legate de anatomia artistică, acestea sunt extrem de valoroase.Da Vinci a realizat peste 750 de desene anatomice perfect valabile, folosindu-se și de cadavre.
Fondatorul anatomiei moderne esteAndreas Vesalius (1514-1564). El așază anatomia pe noi temelii, elaborează metode decercetare, descoperă și descrie destul de corect vasele spermatice, descrie sistemul osteomuscular,circulațiavenoasă,mezenterul, ovarul, face distincția între marea și micacirculație. Reușește să detronezecristalinul din postura de organ alrecepției vizuale, și descrie ligamentul inghinal. Opera sa principală esteDe Humani Corporis Fabrica (1453), o carte remarcabilă, de aproximativ 600 de pagini, în 7 tomuri, cu peste 300 de ilustrații, care a dominat literatura de specialitate până târziu, însecolul XIX.
Portretul luiVesalius -De Humani Corporis Fabrica, pag. xii
În1869„Școala de micăchirurgie“ devineȘcoala Națională deMedicină șiFarmacie cu sediul în localulSpitalului Militar Central. Mai târziu se mută laSpitalul Colțea, unde existau săli spațioase dedisecție și unde se va construi și un amfiteatru de anatomie.Thoma Ionescu (1860-1926) vine în1865 la catedra de „Anatomie topografică și chirurgie operatorie“. El este primul anatomist român autor al unor lucrări științifice apreciate pe plan internațional, ca:
capitolul deAnatomie a tubului digestiv din tratatul lui Poirier și Charpy
Anatomia simpaticului cervical (în colaborare cuDimitrie Gerota)
Tot el fondează și prima revistă medicală românească:Revista de chirurgie.
Joseph Francisc Rainer (1874-1944), ce va avea să fie profesor al eminentuluiGeorge Emil Palade, activează la Catedra de Anatomie a Facultății de Medicină dinIași începând cu anul1913. În1920 preia Catedra de Anatomie dinBucurești, unde rămâne până în1942. Are contribuții extrem de importante în promovarea conceptului deanatomie funcțională, căutând să elimine descrierea rece și seacă, enumerarea noțiunilor fără a ține seama de ființa vie:
„...idealul ar fi [...] să studiem pe viu, să surprindem forma în mersul ei spre realizare, nu în oprirea ei ireversibilă.“
Se implică și în studii destul de complexe deantropologie fizică, satisfăcându-și astfel și pasiunea pentrufotografie șietnologie. Alcătuiește o valoroasă colecție decranii șischelete umane complete, cea mai numeroasă dinEuropa acelor vremuri. Pune bazele Institului deAntropologie care astăzi îi poartă numele (Centrul de Cercetări Antropologice "Francisc I. Rainer"). Descoperăganglionii limfatici subepicardici, observă resorbția cartilajului în cadrul osificării, descrie tractul iliotibial și multe altele.Dar cel mai tare lucru fascinant este sistemul nervos care este alcatuit din neuroni si celule gliale.
