| Alexandru Ioan Cuza | |
  Domn alMoldovei (până în1862) Domn alȚării Românești (până în 1862) Domnitor alPrincipatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești (după 1862) | |
 Fotografie de Carol Popp de Szathmári din 1873 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Bârlad,Moldova |
| Decedat | (53 de ani)[1] Heidelberg,Imperiul German[2][3] |
| Înmormântat | Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași Voinești |
| Părinți | Ioan Cuza Sultana Cuza, născută Cozadini |
| Căsătorit cu | Elena Cuza, n. Rosetti |
| Copii | Alexandru Al. Ioan Cuza[4] Dimitrie Cuza[*][4] |
| Cetățenie |  Principatul Moldovei Țara Românească.svg) Principatele Unite |
| Religie | Biserica Ortodoxă Română |
| Ocupație | politician ofițer militar revoluționar jurist diplomat |
| Limbi vorbite | limba franceză[5] limba română[5] |
| Apartenență nobiliară | |
| Familie nobiliară | nu este cazul |
| Imn regal | Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor |
| Domn al Moldovei | |
| Domnie | 5 ianuarie 1859 – 5 februarie 1862 |
| Predecesor | Căimăcămie↓ Moldova:I. A. Cantacuzino,Vasile Sturdza șiAnastasie Panu |
| Succesor | funcție desființată (el însuși ca Domnitor al Principatelor Unite) |
| Domn al Țării Românești | |
| Domnie | 24 ianuarie 1859 – 5 februarie 1862 |
| Predecesor | Căimăcămie↓ Țara Românească:Ioan Manu,Emanoil Băleanu șiIoan Al. Filipide |
| Succesor | funcție desființată (el însuși ca Domnitor al Principatelor Unite) |
| Domnitor al Principatelor Unite | |
| Domnie | 5 februarie 1862 – 11 februarie 1866 |
| Predecesor | el însuși ca Domn al Moldovei și Țării Românești |
| Succesor | Locotenența domnească:Lascăr Catargiu,Nicolae Haralambie șiNicolae Golescu |
| Semnătură | |
 | |
Modificădate / text  | |
 Membru post-mortem alAcademiei Române |
|---|
Alexandru Ioan Cuza (sauAlexandru Ioan I; n.,Bârlad,Moldova – d.,Heidelberg,Imperiul German[6]) a fost primuldomnitor alPrincipatelor Unite și al statului naționalRomânia. Prin alegerea sa ca domn alMoldovei, la5 ianuarie 1859, și alȚării Românești, la24 ianuarie1859, a fost înfăptuităUnirea celor două principate.
Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea UniriiPrincipatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România,[7] cu capitala laBucurești, cu o singură adunare și un singurguvern.[8] Ca domnitor, Alexandru Ioan Cuza a promovat reforme cu un caracterliberal[9] și profundprogresist,[10][11][12] ce au dus la modernizarea statului și societății românești.
În anul1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea deMonstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.
Alexandru Ioan Cuza s-a născut laBârlad, fiind fiulispravnicului Ioan Cuza, strănepotul revoluționaruluiIoniță Cuza, proprietar de pământ înjudețul Fălciu, și al Sultanei (Soltana), membră a familiei de originifanarioteCozadini.
A învățat carte mai întâi la Iași, în pensionul francez al lui Victor Cuénim, la fel caMihail Kogălniceanu șiVasile Alecsandri, viitorii lui colaboratori. Apoi la Paris, unde și-a luat bacalaureatul în litere în 1835, la Sorbona, diploma fiind semnată deFrançois Guizot, ministrul instrucțiunii publice, obținând calificative lăudabile. Studiază la Facultatea de Drept pentru 2 ani, pe care nu o termină fiind obligat să se întoarcă în țară. În țară își continuă studiile împreună cu fratele său Dimitrie, laAcademia Mihăileană.
Între noiembrie 1837 - aprilie 1839 Cuza s-a aflat din nou la Paris, unde a urmat studii în științele războiului și, probabil, le-a continuat pe cele de drept.
În toamna anului 1837 Cuza intră în armată cu gradul de cadet; obține o ”păsuire de la slujba de front” și pleacă din nou la Paris pentru a-și continua studiile juridice. La Paris cunoaște numeroși tineri revoluționari din ambele principate, însușindu-și ideile înaintate ale epocii.
Aparținând clasei tradiționale deboieri dinMoldova, Alexandru primește o educație europeană și devineofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul decolonel. S-a căsătorit cuElena Rosetti în1844.
În anul1848,Moldova șiȚara Românească, precum majoritatea statelor europene, au fost cuprinse de febra revoluțiilor.Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar înȚara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a participat activ lamișcarea revoluționară de la 1848 dinMoldova și la lupta pentru unirea Principatelor. Urmare înclinațiilorliberale manifestate în timpul episodului moldovenesc, este transportat ca prizonier laViena, de aici fiind eliberat cu ajutorbritanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei PrințuluiGrigore Alexandru Ghica, a fost numitministru de război (1858) și a reprezentat orașulGalați îndivanul ad-hoc de laIași. Prin toată activitatea sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut continuu unirea Moldovei șiȚării Românești.
A fost nominalizat în cele două Principate, de cătrePartida Națională, care milita pentru Unire, în defavoarea unui prinț străin. Ca urmare a contextului politic și a compromisului dintre principalele partide, este ales domn al Moldovei pe17 ianuarie1859 (5 ianuarie dupăcalendarul iulian) și înȚara Românească pe5 februarie1859 (24 ianuarie dupăcalendarul iulian).
Elena Cuza se înrudea cuneamul Sturdzeștilor,[13] al Balșilor și alCantacuzinilor.[14] Judecând după portretul realizat deCarol Popp de Szathmáry, când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și foarte timidă. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantăfranceză șigermană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, dinIași.
În 1844[necesită citare] ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.[15] Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul căa pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț[necesită citare]. La 30 aprilie 1844 scria:„Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, dinGalați.[16]
Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de soțul ei din relația cuElena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează anul1864[formulare evazivă]) -1889) și Dimitrie Cuza (1865 -1888), care s-a sinucis.[17]
A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la16 mai1873,„i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.”[18]
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătateasecolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor stateMoldova șiȚara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la5 ianuarie1859 în Moldova și la24 ianuarie1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale întreMoldova șiȚara Românească, în timpul domniilor luiMihail Sturdza, respectivGheorghe Bibescu. Deznodământulrăzboiului Crimeii a creat un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unoradunări ad-hoc în1857 a dus laConvenția de la Paris din1858, o înțelegere întreMarile Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele două țări, cu guverne diferite, însă cu unele instituții comune; principatele trebuiau să se numeascăPrincipatele Unite Moldova și Valahia. La începutul anului următor, Alexandru Ioan Cuza a fost alesdomnitor alMoldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificatParlamentul șiGuvernul, realizând unirea politică. Procesul de unificare a continuat și după înlăturarea sa de la putere (1866), atunci cândpe tron a fost adus și numitprincipe,Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, constituția adoptată în acel an denumind noul statRomânia.[19]
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmăOccidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelorconservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.[20]
DupăConvenția de la Paris din1858, marile puteri au lăsat guvernulfiecărui principat român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească. Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie1859. Ideea alegerii domnului moldovean și laBucurești a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spreConstantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de laIași. ÎnȚara Românească, adunarea electivă a fost dominată deconservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie1859, domn al Țării Românești. Astfel,românii au realizatde facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul luiNapoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opozițieiTurciei și aAustriei față de dubla alegere, astfel că la1/13 aprilie1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.[20] Turcia l-a recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.[21]
Conform deciziei Convenției de la Paris, la15 mai1859 este înființatăComisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect deConstituție dinistoria modernă a României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza,Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie1862.[22]
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat,Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.[23]
Întâmpinând rezistență din partea guvernului și aAdunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți aiboierimii și ai mariiburghezii, precum și abisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizeazăsecularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvăAdunarea Legiuitoare (lovitura de stat de la 2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prinplebiscit, o nouăconstituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceputcodul civil șiCodul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primeleuniversități dințară, respectivcea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, șicea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată șiarmata națională.[24].De la începutul domniei s-a preocupat intens de problemelepompierilor militari. Domnia lui Cuza are o importanță deosebită pentru istoria pompierilor. Pe vremea acestuia la 24 mai 1860, acesta a promulgat Legea pentru recompensarea ostașilor participanți laBătălia din „Dealul Spirii” prin care a fost acordată câte o medalie de bronz cu inscripția „Pro Virtute Militari” tuturor ostașilor ce au luat parte la acel eveniment[25].
Legea secularizării averilor mănăstirești a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri mitropolitulSofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 25 decembrie 1863 și, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor.
În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei[26].
Reforma fiscală a fost materializată prin instituireaimpozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plancultural,„importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”[27]
Dezbaterile înverșunate care au avut loc în vara anului1862 în privința proiectului de reformă agrară propus de conservatori și adoptat de majoritate, dar nesancționat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privința adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensulprogramelor revoluționare de la 1848.[28] De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziția conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii publice, un regulament de navigație, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstirești au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.[29]
Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A urmatlovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputații au fost evacuați din sală de un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată. Această lovitură a sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare. Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale înagricultură și procedându-se la o împroprietărire ațărănimii clăcașe.
Prin Legea rurală din14/26 august1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltăriicapitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente aleistoriei României dinsecolul al XIX–lea.[30]
După desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul tuturor partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți care primesc funcții și contracte cu statul; corupția și sifonarea banului public mai ales în lucrări de infrastructură ating cote ridicate.
În timpul guvernului condus deMihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcție în care guvernul știa că nu avea să întâmpine opoziție pe plan intern, a fost acela al secularizării. La13/25 decembrie1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național. Apoi au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființeazăȘcoala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnatTheodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.
Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern.[31] Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne.
În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu[32] (fiind calea cea mai scurtă care lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii). Lungimea liniei avea 70 km, la un preț de construcție de 196.500 franci pe kilometru. La 19/31 octombrie 1869 regeleCarol I al României face inaugurarea[33] acestei primei linii de cale ferată, care avea să fie prelungită în 1870 cu încă 2,6 km până la Smârda.
În anul 1858 prințulScarlat Ghica hotărăște construirea așezământului medical denumit la acea vreme „Noul Pantelimon” pe un teren donat de domnitorulGrigore Ghica. Un prim plan de construcție, întocmit de arhitectul M. Hartl, este abandonat în iulie 1859 din cauza proastei calități a materialelor și proiectului. După demolarea totală a lucrărilor și întocmirea unui nou plan de construcție, lucrările se reiau în anul 1862 pentru un singur pavilion și se finalizează la sfârșitul anului 1863. Construcția a fost inaugurată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1864, cu ocazia aniversării a cinci ani de laUnirea Principatelor Române. Pe lângă fondurile strânse pentru construcție, Domnitorul a contribuit cu o donație proprie de 2000 de galbeni.[34]
Epoca poștei moderne române începe în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poștal cu cel telegrafic, emițând Decretul no.1279/6 decembrie 1864.[35][36] Două săptămâni mai târziu (18 dec. 1864) este emis și Decretul prin care se adoptă Calendarul Gregorian în serviciile poștale.
Odată cu adoptarea la 1 ianuarie 1865 aLegii telegrafo-poștale a fost reglementat și statutul propriu al personalului, apărând primele uniforme în cadrul Poștei Române. În același an este introdus serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și străinătate precum și organizarea serviciului de poștă rurală care asigura legătura între comune.
La 9/21 ianuarie 1865 au apărutprimele mărci poștale circulate, având inscripțiaPoșta Română. Este vorba de emisiunea formată din trei mărci poștale nedantelate ce reprezentau profilul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu efigia în oval, și cu fața înspre dreapta. Ele au fost scoase din uz după abdicarea domnitorului, din 11 februarie 1866.
Domnitorul Al.I. Cuza a creat un serviciu secret atașat Cancelariei, condus de maiorulCezar Librecht, directorul general al Poștelor și Telegrafelor[37][38][39], un inginer belgian care a adus consistență actului de guvernare prin informațiile culese atât în interior, cât și din afara țării.
Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitateamonstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelulC. Haralambie, maiorulD. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
Pe actul iscălit de Cuza scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor.“
Două zile mai târziu, Cuza - împreună cu soția, amanta și cei doi fii - a părăsit Bucureștiul spre Brașov.
A fost instituită olocotenență domnească alcătuită dinLascăr Catargiu,Nicolae Golescu și colonelulNicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit luiIon Ghica; iar la data de 11 februarie 1866,Locotenența Domnească dinRomânia prinSenat și Comisie au proclamat ca domnitor al Principatelor Române în locul lui Alexandru Ioan Cuza, peFilip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Prințul Filip, înrudit cuBurbonii, ca să nu-l supere peNapoleon III, a refuzat aproape instantaneu propunerea, prin consulul general al Belgiei în Principate, Jacques Poumaydar acesta nu a acceptat coroana.[40]
Între14 și20 aprilie1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României. În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ceCarol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.
Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:
Țara a trecut prin câteva luni de primejdie, căci unele Puteri europene se gândeau la o intervenție și chiar la distrugerea Unirii Principatelor. Rusia ațâța chiar tulburări la Iași, în vederea acestei desfaceri.[41] Sub lozinca"Jos unirea", tânărul boier rusofil Nicolae Rosetti-Roznovanu, devenit exponentul celor frustrați de pierderea suveranității moldovenești, a încercat să ia domnia, printr-o mișcare reprimată repede de locotenență (3/15 aprilie).[42]
Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului laParis,Viena șiWiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoană privată, dar nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară.
Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață la 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa din Heidelberg, în vârstă de 53 ani, ca urmare a unei puternice răceli, fiind suferind însă și de o boală mai veche (astm) precum și de unele tulburări aleficatului șiinimii.[43]
A fost înmormântat inițial laBiserica Domnească de lângăPalatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au participat cel puțin 30.000 țărani, discursurile funebre fiind rostite de liberaliiPetre Grădișteanu,Andrei Vizanti,Nicolae Ionescu,Mihail Kogălniceanu.[44] După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate laBiserica Trei Ierarhi dinIași.[45]
După ce în august1965, statul român a primit denumirea deRepublica Socialistă România, în anul1966,Banca Națională a Republicii Socialiste România a scos o nouă ediție debancnote, iar pe aversul bancnotei cu valoare nominală de 50 delei a fost reprezentată efigia lui Alexandru Ioan Cuza.
|title= (ajutor)|title= (ajutor) | LaWikisursă există există texte originale legate de acest articol: |
Materiale media legate deAlexandru Ioan Cuza laWikimedia CommonsArticole biografice
Referate
Dezbateri
Reforme
Revolta din august 1865
Abdicarea
| Predecesor: Căimăcămia de trei:Ioan Manu,Emanoil Băleanu șiIoan Al. Filipide | 1859 –1862 | Succesor: el însuși în fruntea principatului unit |
| Predecesor: Căimăcămia de trei:Ștefan Catargiu (se retrage în 1858, îi urmeazăI. A. Cantacuzino),Vasile Sturdza șiAnastasie Panu | 1859 –1862 | Succesor: el însuși în fruntea principatului unit |
| Predecesor: el însuși ca prinț al Wallachia și al Moldovei | Domnitor alPrincipatelor Unite 1862 –1866 | Succesor: Locotenența Domnească |
| Principatul Moldovei (1346 – 1859) | |
|---|---|
Conducători importanți | |
Cetăți | Cetatea Albă • Bârlad • Baia • Chilia • Hotin • Siret • Soroca • Tighina • Țețina • Neamț • Roman (veche) • Roman (nouă) • Orhei • Șcheia |
Regiuni | |
Alte articole | |
| Țara Românească (1330 – 1859) | |
|---|---|
| Istorie | |
| Conducători | |
| Armata | |
| Cetăți | Câmpulung • Curtea de Argeș • Târgoviște • București • Turnu • Grădeț • Poenari • Giurgiu • Crăciuna |
| Regiuni | |
| Alte articole | |
