Incidentul Gleiwitz, urmată de mobilizarea Poloniei împotriva Germaniei (1 septembrie) și de declarația englezilor și francezilor de război împotriva Germaniei.
Înaintarea Axei s-a oprit în 1942, când Japonia a pierdut critica bătălie de la Midway, în apropiere deHawaii, iar Germaniaa fost învinsă în Africa de Nord și apoi, în mod decisiv, laStalingrad, în Uniunea Sovietică. În 1943, după o serie de înfrângeri germane peFrontul de Est,invaziile aliate a Siciliei șia Italiei care au condus la capitularea Italiei, și victorile aliate în Pacific, Axa a pierdut inițiativa și s-a angajat într-o retragere strategică pe toate fronturile. În 1944, Aliațiiau invadat Franța ocupată de Germania, în timp ce Uniunea Sovietică și-a recăpătat toate pierderile teritoriale și a invadat Germania și aliații săi. În 1944 și 1945, japonezii au suferit pierderi majore în Asia continentală înChina Central-Sudică, șiBirmania(d), în timp ce Aliații au schilodit Marina Japoneză și au capturat insule-cheie din Pacificul de Vest.
Al Doilea Război Mondial a modificat alinierea politică și structura socială a lumii. S-a înființat Organizația Națiunilor Unite (ONU) pentru a promova cooperarea internațională și a preveni conflictele viitoare.Marile puteri victorioase—Statele Unite, Uniunea Sovietică, China, Regatul Unit și Franța—au devenitmembri permanenți(d) aiConsiliului de Securitate al ONU.[8] Uniunea Sovietică și Statele Unite au devenit superputeri rivale, pregătind scena pentruRăzboiul Rece, care a durat următorii 46 de ani. Între timp, influența unor mari puteri europene s-a diminuat, în timp ce a început decolonizarea Asiei(d) șiAfricii. Cele mai multe țări ale căror industrii au fost afectate s-au reorientat spreredresarea economică(d). Integrarea politică, mai alesîn Europa, a apărut ca efort de a pune capăt dușmăniilor dinainte de război și de a crea o identitate comună.[9]
Alții îl urmează pe istoricul britanicA.J.P. Taylor(d), care considera că Războiul Sino-Japonez și războiul din Europa și din coloniile sale au fost două războaie diferite simultane, care au fuzionat în 1941. Acest articol folosește datarea convențională. O altă dată de începere a celui de-Al Doilea Război Mondial avansată de alți istorici este invazia italiană a Abisiniei la 3 octombrie 1935.[16] Istoricul Britanic Antony Beevor consideră începutul celui de al Doilea Război Mondial a fi luptele de la Halhin Gol între Japonia și forțele deMongoliei și Uniunii Sovietice din perioada mai-septembrie 1939.[17]
Nici data exactă a sfârșitului războiului nu este unanim convenită. În general se acceptă ideea că războiul s-a încheiat odată cu armistițiul din 14 august 1945, și nu cu capitularea formală a Japoniei (2 septembrie 1945). Untratat de pace cu Japonia a fost semnat în 1951 pentru a încheia formal unele chestiuni cum ar fi despăgubirile ce trebuie plătite prizonierilor de război ai Aliaților, care au căzut victime ale atrocităților.[18]Un tratat privind viitorul Germaniei a permisreunificarea Germaniilor de Est și de Vest în 1990 și a rezolvat și alte probleme postbelice.[19]
Pentru a împiedica un nou viitor război mondial,Liga Națiunilor a fost creată la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Obiectivele primare ale organizației au fost prevenirea unui conflict armat prinsecuritate colectivă, prin dezarmare, și prin soluționarea diferendelor internaționale prin negocieri pașnice și arbitraj.
În ciuda puternicului sentiment pacifist dedupă Primul Război Mondial,[20] urmările sale încă au produs naționalism iredentist șirevanșard în mai multe state europene. Aceste sentimente au fost deosebit de marcante în Germania din cauza pierdierilor semnificative teritoriale, coloniale, și financiare suferite prin Tratatul de la Versailles. În temeiul tratatului, Germania a pierdut în jur de 13% din teritoriul inițial și toateposesiunile sale de peste mări, se interzicea anexarea de alte state de către Germania, se impuneau despăgubiri, și se limitau dimensiunile și capabilitățile militare ale țării.[21]
Imperiul German a fost dizolvat înRevoluția Germană din 1918-1919, și s-a instaurat un guvern democratic, mai târziu cunoscut sub numele deRepublica de la Weimar. Perioada interbelică a adus conflicte între susținătorii noii republici și adversarii extremiști de dreapta și de stânga. Italia, ca aliat alAntantei, a obținut unele câștiguri teritoriale după război; cu toate acestea, naționaliștii italieni erau iritați de faptul căpromisiunile făcute de Regatul Unit și Franța pentru a asigura intrarea Italiei în război nu au fost îndeplinite în acordul de pace. Din 1922 până în 1925, mișcarea fascistă condusă deBenito Mussolini a preluat puterea în Italia cu un discursnaționalist și cu o agendă totalitară și de colaborare între clase(d) care a abolit principiuldemocrației reprezentative, a reprimat mișcările socialiste, de stânga și liberale, și a urmărit o politică externă agresivă,expansionistă, care viza transformarea Italiei într-oputere mondială, promițând crearea unui „Nou Imperiu Roman”.[22]
Pentru a ține Germania în frâu, Regatul Unit, Franța și Italia au formatFrontul Stresa(d) în aprilie 1935; cu toate acestea, în luna iunie a acelui an, Regatul Unit a încheiat unacord naval independent(d) cu Germania, relaxând restricțiile anterioare. Uniunea Sovietică, îngrijorată de obiectivele Germaniei de a cuceri zone vaste din Europa de Est(d), a elaborat un tratat de asistență reciprocă cu Franța. Înainte de a intra în vigoare, însă,pactul franco-sovietic(d) trebuia să treacă prin birocrația Ligii Națiunilor, care l-a știrbit complet.[26] Statele Unite, îngrijorate de evenimente din Europa și Asia, au adoptat Legea Neutralității(d) în luna august a aceluiași an.[27]
Hitler a sfidat tratatele de la Versailles șiLocarnoremilitarizândRenania în martie 1936, confruntându-se cu o opoziție minimală.[28] În luna octombrie 1936, Germania și Italia au formatAxa Roma–Berlin. O lună mai târziu, Germania și Japonia au semnatPactul Anticomintern, la care Italia avea să adere în anul următor.
Prea slabă pentru a opune rezistență Japoniei, China a făcut apel laLiga Națiunilor pentru ajutor. Japonia s-a retras din Liga Națiunilor, după ce a fostcondamnată(d) pentru incursiuna din Manciuria. Cele două țări s-au luptat apoi în mai multe bătălii, înShanghai(d),Rehe(d) șiHebei(d), până la semnarea Armistițiului de la Tanggu(d) în 1933. Ulterior, forțele militare chineze au continuat rezistența împotriva agresiunii japoneze înManciuria(d), și în Chahar și Suiyuan(d).[32] Dupăincidentul de la Xi'an(d) din 1936, Kuomintang și forțele comuniste au convenit asupra unui armistițiu pentru a face front comun(d) împotriva Japoniei.[33]
Al Doilea Război Italo–Abisinian a fost un scurtrăzboi colonial(d) care a început în octombrie 1935 și s-a încheiat în luna mai 1936. Războiul a început cu invaziaImperiului Etiopian (cunoscut și sub numele deAbisinia) de către forțele armate aleRegatului Italiei (Regno d'Italia), lansată dinSomalia Italiană(d) șiEritreea(d).[34] Războiul a dus laocupația militară a Etiopiei șianexarea ei la nou înființata colonie aAfricii Orientale Italiene(d) (Africa Orientale Italiana, sau AOI); în plus, acesta a expus slăbiciuneaLigii Națiunilor ca forță de menținere a păcii. Atât Italia, cât și Etiopia, erau state membre, dar Liga nu a făcut nimic atunci când prima a încălcat în mod clar Articolul X al Pactului Ligii.[35] Germania a fost singura mare națiune europeană care a sprijinit invazia. Italia a renunțat ulterior la obiecțiile sale față de absorbirea Austriei de către Germania.[36]
Bombardarea Guernicăi în 1937, în timpulRăzboiului Civil Spaniol, a stârnit temeri pe scară largă în Europa că următorul război va fi bazat pe bombardarea orașelor cu foarte multe victime civile.
Când a izbucnit războiul civil în Spania, Hitler și Mussolini au acordat sprijin militarrebelilor naționaliști, în frunte cu generalulFrancisco Franco. Uniunea Sovietică a sprijinit guvernul existent,Republica Spaniolă. Peste 30.000 de voluntari străini, cunoscuți sub numele deBrigăzile Internaționale(d) au luptat și ei împotriva naționaliștilor. Atât Germania, cât și URSS, au folosit acestrăzboi proxy ca oportunitate de a testa în luptă cele mai avansate arme și tactici.Bombardarea Guernicăi de cătreLegiunea Condor a Germaniei în aprilie 1937 a sporit îngrijorarea că următorul război major ar includebombardamente de teroare(d) împotriva civililor.[37][38]Naționaliștii au câștigat războiul civil în aprilie 1939; Franco, acum dictator, a negociat cu ambele părți în timpul celui de al Doilea Război Mondial, dar niciodată nu a încheiat niciun acord important. El a trimisvoluntari pentru a lupta peFrontul de Est, sub comandă germană, dar Spania a rămas neutră și nu a permis niciunei părți să-i folosească teritoriul.[39]
În martie 1938, forțele naționaliste chineze au obținutprima victorie majoră la Taierzhuang(d) dar apoi orașulXuzhoua fost ocupat de japonezi(d) în luna mai.[43] În iunie 1938, forțele chineze au întârziat înaintarea japonezilor prin inundarea Fluviului Galben(d); manevra le-a câștigat chinezilor timp să-și pregătească apărarea laWuhan, darorașul a fost cucerit(d) și el până în octombrie.[44] Victoriile militare japoneze nu au adus însă prăbușirea rezistenței chineze pe care Japonia spera să o obțină; în schimb, guvernul Chinez s-a mutat spre interiorul continentului, laChongqing, și a continuat războiul.[45][46]
Spre sfârșitul deceniului anilor 1930, forțele japoneze dinManchukuo au avut sporadice confruntări de frontieră cu Uniunea Sovietică și cu Mongolia. Doctrina japoneză Hokushin-ron(d), care sublinia expansiunea Japoniei spre nord, era în acea perioadă favorizată de Armata Imperială. Cu devastatoarea înfrângere japoneză de laHalhin Gol în 1939 și cum aliatul Japoniei, Germania Nazistă, urmărea o politică de neutralitate față de sovietici, această politică s-a dovedit dificil de menținut. Japonia și Uniunea Sovietică ai semnat în cele din urmă unpact de neutralitate în aprilie 1941, iar Japonia a adoptat doctrinaNanshin-ron(d), promovată de Marină, care i-a mutat atenția spre sud, în cele din urmă ducând la războiul cu Statele Unite și cu Aliații Occidentali.[47][48]
În Europa, Germania și Italia au devenit mai agresive. În martie 1938, Germania aanexat Austria, provocând din nou un slab răspuns din partea celorlalte puteri europene.[49] Încurajat, Hitler a început să preseze revendicările germane asupra Sudetenlandului, o zonă din Cehoslovacia cu populație predominantetnic germană; și, în curând Regatul Unit și Franța au urmat ideea prim-ministrului britanicNeville Chamberlain și au cedat acest teritoriu Germaniei prinAcordul de la München, care a fost făcut împotriva voinței guvernului cehoslovac, în schimbul promisiunii de a nu mai emite alte pretenții teritoriale.[50] Curând după aceea, Germania și Italia au forțat Cehoslovacia săcedeze alte teritoriiUngariei, iar Polonia a anexat regiunea cehoslovacă Transolza, locuită predominant de polonezi.[51]
În august 1939, Germania și Uniunea Sovietică au semnatPactul Ribbentrop–Molotov,[55] un tratat de neagresiune cu un protocol adițional secret. Părțile își împărțeau și își recunoșteau reciproc „sfere de influență” (Polonia de vest șiLituania pentru Germania;Polonia de est(d), Finlanda,Estonia, Letonia șiBasarabia pentru URSS). De asemenea, acesta a ridicat problema continuării independenței Poloniei.[56] Acordul a fost crucial pentru Hitler pentru că a asigurat Germania că nu va trebui să se confrunte cu perspectiva unui război pe două fronturi, ca în Primul Război Mondial, după învingerea Poloniei.
Situația a ajuns la o criză generală de la sfârșitul lunii august, când trupele germane au continuat să se mobilizeze lângă granița poloneză. Într-o întâlnire privată cu ministrul italian de externe,Contele Ciano, Hitler a afirmat că Polonia este de o „neutralitate îndoielnică” și că ea trebuie fie să cedeze la cererile sale, fie să fie „lichidată” pentru a preveni atragerea de trupe germane în viitorul „inevitabil” război cu democrațiile occidentale. El era convins că Regatul Unit și Franța nu vor interveni în conflict.[57] Pe 23 august, Hitler a ordonat lansarea atacului la 26 august, dar auzind că Regatul Unit a încheiat un oficial pact de asistență reciprocă cu Polonia și că Italia își va menține neutralitatea, el a hotărât să-l mai amâne.[58]
Ca răspuns la cererile britanice de negociere directă pentru a evita războiul, Germania a emis pretenții față de Polonia, ceea ce servea doar ca pretext pentru înrăutățirea artificială a relațiilor.[59] Pe 29 august, Hitler a cerut ca un plenipotențiar polonez să vină imediat la Berlin să negocieze predareaDanzigului, și să permită unplebiscit înCoridorul Polonez în care minoritatea germană urma să voteze pentru secesiune. Polonezii au refuzat să se conformeze cererilor germane și în noaptea de 30-31 august, într-o întâlnire violentă cu ambasadorul britanicNeville Henderson(d), Ribbentrop a declarat că Germania își consideră pretențiile respinse.[60]
Pe 6 octombrie, Hitler a făcut o propunere publică de pace adresată Regatului Unit și Franței, dar a afirmat că viitorul Poloniei avea să fie hotărât exclusiv de către Germania și Uniunea Sovietică.Chamberlain i-a respins-o pe 12 octombrie, declarând că „experiența din trecut a arătat că nu se poate pune bază pe promisiunile actualului guvern german.”[60] După această respingere, Hitler a ordonat imediat o ofensivă împotriva Franței,[70] dar vremea rea l-a obligat să o amâne repetat până în primăvara anului 1940.[71][72][73]
Germaniaa lansat o ofensivă împotriva Franței și, aderând laPlanul Manstein, a atacat și țările neutre Belgia,Țările de Jos șiLuxemburg, la 10 mai 1940.[87] În aceeași zi, forțele britanice au debarcat înIslanda(d) și în Feroe(d) pentru a preîntâmpina o posibilă invazie germană a insulelor.[88] SUA, în strânsă colaborare cureprezentantul danez la Washington, DC(d), a fost de acord să protejeze Groenlanda(d), adoptând cadrul politic pentru înființarea oficială de baze militare în aprilie 1941.Țările de Jos și Belgia au fost invadate în câteva zile și, respectiv, săptămâni, folosind tactici blitzkrieg.[89]Linia franceză fortificată Maginot și corpul principal al forțelor aliate care intraseră în Belgia au fost eludate printr-o mișcare de flancare prin regiunea împădurităArdeni,[90] eronat percepută de către planificatorii aliați ca o barieră naturală impenetrabilă împotriva blindatelor.[91][92] Ca urmare, cea mai mare parte din armatele aliate s-au găsit prinse într-o încercuire și au fost învinse. Majoritatea au fost luați prizonieri, în timp ce peste 300.000, mai ales englezi și francezi, au fostevacuați de pe continent la Dunkerque de la începutul lunii iunie, după ce își abandonaseră aproape tot echipamentul.[93]
Folosind recent-capturatele porturi franceze, Marina Germanăa obținut unele succese împotriva unei Royal Navy suprarăspândite, folosindU-booturi împotriva transporturilor britanice dinAtlantic.[100] Britanicii au obținut o victorie semnificativă la 27 mai 1941, prinscufundarea cuirasatului germanBismarck(d).[101] Poate cel mai important, în timpul Bătăliei Angliei, Royal Air Force a rezistat cu succes asaltului Luftwaffe, și campania germană de bombardamente s-a încheiat în mare parte în mai 1941.[102]
În toată această perioadă, Statele Unite ale Americii, oficial neutre, au luat măsuri pentru a ajuta China și Aliații occidentali. În noiembrie 1939,Legea Neutralității(d) din SUA a fost modificată pentru a permite achiziții „cash and carry”(d) din partea Aliaților.[103] În 1940, în urma ocupării germane a Parisului, dimensiunea Marinei Statelor Unite a fostcrescută în mod semnificativ(d). În septembrie, Statele Unite au mai convenit să schimbe distrugătoare americane pentru baze britanice(d).[104] În continuare, până mult în 1941, o mare majoritate a publicului american continua să se opună oricărei intervenții militare directe în conflict.[105]
Deși promisese că va menține Statele Unite în afara războiului, Roosevelt a luat totuși măsuri concrete pentru a se pregăti pentru război. În decembrie 1940, l-a acuzat pe Hitler că pune la cale cucerirea lumii și a declarat negocierile inutile, cerând ca SUA să devină un „arsenal al democrației(d)” și a promovat adoptarea legii de împrumut și închiriere pentru a sprijini efortul de război britanic.[99] În ianuarie 1941, au fost demarate discuții secrete la nivel înalt cu britanicii pentru a determina cum să fie învinsă Germania dacă SUA vor intra în război. Ei au hotărât o serie de politici ofensive, între care o ofensivă aeriană, „eliminarea timpurie” a Italiei, raiduri, susținerea grupărilor de rezistență, și capturarea unor poziții care să faciliteze lansarea de ofensive împotriva Germaniei.[106]
La sfârșitul lunii septembrie 1940,Pactul Tripartit reunea Japonia, Italia și Germania, formalizând Puterile Axei. Pactul Tripartit stipula că orice țară, cu excepția Uniunii Sovietice, care nu se afla în război, care atacă oricare putere a Axei va fi obligată să lupte împotriva tuturor celor trei.[107] Axa s-a extins în noiembrie 1940, când au aderat Ungaria, Slovacia șiRomânia.[108] România avea să aducă o contribuție majoră (ca și Ungaria) la războiul Axei împotriva URSS, parțial pentru a recuceriteritoriile cedate URSS, parțial pentru a urma dorința conducătorului Ion Antonescu de a combate comunismul.[109]
Italia și-a început operațiunile în Marea Mediterană cu un asediu al Maltei în iunie,cucerirea Somaliei Britanice(d) în August, șicu o incursiune în Egiptul Britanic în septembrie 1940. În octombrie 1940, Italia a declanșat războiul greco-italian din cauza invidiei lui Mussolini față de succesele lui Hitler, dar în câteva zile a fost respins și împins înapoi în Albania, unde în curând s-a ajuns la un impas.[110] Regatul Unit a răspuns la cererile grecești de asistență prin trimiterea de trupe în Creta și furnizarea de sprijin aerian pentru Grecia. Hitler a hotărât că, atunci când vremea se va îmbunătăți, va lua măsuri împotriva Greciei pentru a-i ajuta pe italieni și pentru a-i împiedica pe britanici să obțină un cap de pod în Balcani, dând lovituri dominației navale britanice în Mediterana, și asigurându-și controlul asupra petrolului românesc.[111]
În decembrie 1940, forțele Commonwealth-ului Britanic au început contraofensiva împotrivaforțelor italiene din Egipt și în Africa de Est Italiană.[112] Ofensiva din Africa de Nord a fost foarte reușită și, până la începutul lunii februarie 1941, Italia a pierdut controlul asupra estului Libiei și un număr mare de soldați italieni au fost luați prizonieri.Marina Italiană a suferit și ea înfrângeri semnificative, Royal Navy scoțând din luptă trei nave de luptă italiene printr-unatac de portavioane la Taranto(d), și neutralizând mai multe nave de război înbătălia de la Capul Matapan(d).[113]
Soldați germani din Afrika Korps căzuți prizonieri în decembrie 1941
Până la sfârșitul lunii martie 1941, în urma semnării de către Bulgaria aPactului Tripartit, germanii erau în măsură să intervină în Grecia. Planurile s-au schimbat, însă, din cauza evoluțiilor din țara vecină,Iugoslavia. Guvernul Iugoslav a semnat Pactul Tripartit la 25 martie, pentru a fi răsturnat două zile mai târziu de o lovitură de stat instigată de britanici. Hitler considera ostil noul regim și imediat a hotărât eliminarea lui. La 6 aprilie, Germania a invadat simultan atât Iugoslavia cât șiGrecia, realizând progrese rapide și obligând ambele țări să capituleze după o lună. Britanicii au fost alungați din Balcani, după ce Germania acucerit insula greacă Creta, până la sfârșitul lunii mai.[117] Deși victoria Axei a fost rapidă, a izbucnit ulterior un greu război de partizani împotrivaocupației Iugoslaviei de către Axă, care a continuat până la sfârșitul războiului.
Cum situația din Europa și Asia era relativ stabilă, Germania, Japonia și Uniunea Sovietică făceau pregătiri. Cum sovieticii se fereau să escaladeze tensiunile cu Germania și japonezii puneau la cale să profite de războiul european pentru a acapara posesiunile europene bogate în resurse dinAsia de Sud-Est, cele două puteri au semnatpactul de neutralitate sovieto–japonez în aprilie 1941.[120] Prin contrast, germanii făceau în mod constant pregătiri pentru un atac asupra Uniunii Sovietice, masând trupe la granița sovietică.[121]
Hitler credea că refuzul Regatului Unit de a pune capăt războiului se bazează pe speranța că Statele Unite și Uniunea Sovietică vor intra, mai devreme sau mai târziu, în război împotriva Germaniei.[122] Prin urmare, ei au hotărât să încerce să consolideze relațiile germaniei cu sovieticii, sau, dacă aceasta nu reușește, să-i atace și să-i elimine ca factor. În noiembrie 1940,au avut loc negocieri(d) pentru a stabili dacă Uniunea Sovietică va adera la Pactul Tripartit. Sovieticii au arătat un oarecare interes, dar au cerut concesii din partea Finlandei, Bulgariei, Turciei și Japoniei, ceea ce Germania a considerat inacceptabil. La 18 decembrie 1940, Hitler a emis directiva de a se pregăti o invazie a Uniunii Sovietice.
La 22 iunie 1941, Germania, susținută de Italia și România, au invadat Uniunea Sovietică înOperațiunea Barbarossa, Germania acuzându-i pe sovietici de complot împotriva ei. Lor li s-au alăturat în scurt timp Finlanda și Ungaria.[123] obiectivele principale ale acestei ofensive-surpriză ofensive[124] au fostregiunile baltice, Moscova șiUcraina, având scopul final(d) de a pune capăt campaniei din 1941 în apropiere delinia Arhanghelsk-Astrahan, de laMarea Caspică laMarea Albă. Obiectivele lui Hitler erau eliminarea Uniunii Sovietice ca putere militară, eradicarea comunismului, generarea de Lebensraum („spațiu de trai”)[125] prin deposedarea populației autohtone[126] și garantarea accesului la resurse strategice necesare pentru a învinge restul de rivali rămași ai Germaniei.[127]
Până în octombrie, obiectivele operaționale ale Axei în Ucraina și în regiunea Mării Baltice au fost atinse, mai rămânând doar asediile Leningradului[136] șiSevastopolului.[137] O importantă ofensivă împotriva Moscovei a fost reînnoită; după două luni de lupte înverșunate pe o vreme din ce în ce mai grea, armata germană a ajuns aproape de suburbiile Moscovei, unde trupele extenuate[138] au fost obligate să-și suspende ofensiva.[139] Fortele Axei au realizat mari câștiguri teritoriale, dar campania lor nu reușise să-și atingă obiectivele principale: două orașe-cheie rămăseseră în mâinile sovieticilor, capacitatea de rezistență a URSS nu fusese ruptă, iar Uniunea Sovietică a păstrat o mare parte din potențialul său militar. Faza de blitzkrieg a războiului în Europa se încheiase.[140]
Până la începutul lunii decembrie,rezervele proaspăt mobilizate[141] au permis sovieticilor să ajungă la echilibru numeric cu Axa.[142] Împreună cu informațiile obținute, care au stabilit că un număr minim de trupe sovietice din est ar fi suficiente pentru a descuraja orice atac al armatei japoneze Kwantung(d),[143] au permis sovieticilor să înceapă o masivă contra-ofensivă, care s-a declanșat la 5 decembrie de-a lungul întregului front și împingând trupele germane cu 100–250 km spre vest.[144]
Izbucnirea războiului din Pacific (1941)
În 1939, Statele Unite au renunțat la tratatul comercial cuJaponia; și, începând cu un embargou asupra combustibilului de avioane în iulie 1940, Japonia a început să se confrunte cu o presiune economică crescândă.[99] În acest timp, Japonia a lansatprimul atac împotriva Changshaului(d), un oraș de importanță strategică din China, dar a fost respinsă la sfârșitul lunii septembrie.[145] În ciudamai multor ofensive(d) de ambele părți, războiul dintre China și Japonia a ajuns într-un impas în 1940. Pentru a crește presiunea asupra Chinei prin blocarea rutelor de aprovizionare și pentru a poziționa mai bine forțele japoneze în caz de război cu puterile occidentale, Japonia a invadat și a ocupat Indochina de nord.[146] Ulterior, Statele Unite ale Americii au pus sub embargo comerțul cu fier, oțel și piese mecanice în raport cu Japonia.[147] În curând au urmat și alte sancțiuni.
Succesele germane în Europa au încurajat Japonia să crească presiunea asupra guvernelor europene dinAsia de Sud-Est. Guvernul olandez a acceptat să ofere Japoniei unele livrări de petrol dinIndiile Olandeze de Est, dar negocierile pentru suplimentarea accesului la resursele acestora au eșuat în iunie 1941.[152] În iulie 1941, Japonia a trimis trupe în Indochina de Sud, amenințând astfel posesiunile britanice și olandeze din Extremul Orient. Statele Unite, Regatul Unit și alte guverne occidentale au reacționat la această mișcare cu înghețarea bunurilor japoneze și cu un embargo total asupra petrolului.[153][154]
De la începutul anului 1941, Statele Unite ale Americii și Japonia se angajaseră în negocieri, în încercarea de a-și îmbunătăți relațiile tensionate și de a opri războiul din China. În cadrul acestor negocieri, Japonia a avansat o serie de propuneri care au fost respinse de către americani ca inadecvate.[155] În același timp, SUA, Regatul Unit și Țările de Jos au intrat în negocieri secrete pentru apărarea comună a teritoriilor lor, în caz de atac japonez împotriva oricăreia dintre ele.[156] Roosevelt a înarmatFilipinele (un protectorat american care urma să devină independent în 1946)(d) și a avertizat Japonia că SUA vor reacționa la atacurile japoneze împotriva oricărei „țări vecine”.[156]
USSArizona în timpul atacului-surpriză japonez asupra flotei americane din Pacific, 7 decembrie 1941
Frustrat de lipsa de progrese și simțind constrângerea sancțiunilor americano-britanico-olandeze, Japonia s-a pregătit de război, generalul AIJHideki Tojo devenind prim-ministru al Japoniei pe 17 octombrie. La 20 noiembrie, Japonia a prezentat o propunere intermediară drept oferta sa finală. Ea cerea încetarea ajutorului american pentru China și furnizarea de petrol și de alte resurse Japoniei. În schimb, promitea să nu lanseze atacuri în Asia de Sud-Est și să-și retragă forțele de pe pozițiile amenințătoare din sudul Indochinei.[155] Contrapropunerea americană din 26 noiembrie impunea evacuarea necondiționată de către Japonia a întregii Chine, și încheierea de pacte de neagresiune cu toate puterile din Pacific.[157] Aceasta însemna practic obligarea Japoniei să aleagă între abandonarea ambițiilor sale în China și acapararea prin forță a resurselor naturale necesare din Indiile Olandeze de Est;[158] armata japoneză nu o considera pe prima drept o opțiune, și mulți ofițeri considerau că embargoul asupra petrolului este o declarație implicită de război.[159]
Aceste atacuri au făcut ca Statele Unite, Regatul Unit, China, Australia și mai multe alte state să declare oficial război Japoniei, deși Uniunea Sovietică, puternic implicată pe scară largă în ostilitățile europene cu țările Axei, și-a menținut acordul de neutralitate cu Japonia.[163] Germania, urmată de alte țări ale Axei, au declarat război Statelor Unite ale Americii[164] în semn de solidaritate cu Japonia, invocând drept justificare atacurile americane asupra navelor de război germane, ordonate de către Roosevelt.[123][165]
În 1942, oficialii Aliați au dezbătut strategia de ansamblu(d) pe care să o urmeze. Toate au fost de acord căînfrângerea Germaniei este obiectivul principal. Americanii au favorizat un atac direct pe scară largă(d) împotriva Germaniei, prin Franța. Sovieticii cereau și ei un al doilea front. Britanicii, pe de altă parte, susțineau că operațiunile militare ar trebui să vizeze zonele periferice pentru a măcina puterea germană, ceea ce ar duce la demoralizare, și la susținerea mișcarilor de rezistență. Germania ar fi fost supusă unei grele campanie de bombardamente. O ofensivă împotriva Germaniei ar urma apoi să fie lansată în primul rând cu blindate ale Aliaților fără a utiliza armate mari.[168] În cele din urmă, britanicii i-au convins pe americani că o debarcare în Franța este imposibilă la acea dată, și că ar trebui în schimb să se concentreze pe îndepărtarea Axei din Africa de Nord.[169]
La Conferința de la Casablanca de la începutul anului 1943, Aliații și-au reiterat afirmațiile din Declarația Națiunilor Unite din 1942, și au cerutcapitularea necondiționată a dușmanilor lor.Britanicii și americanii au convenit să continue să ia inițiativa în Mediterana prin invadarea Siciliei pentru a asigura rutele de aprovizionare prin acea mare.[170] Deși britanicii cereau mai multe operațiuni în Balcani pentru a aduce Turcia în război, în mai 1943, americanii au obțintut de la aceștia angajamentul de a limita operațiunile aliate din Mediterana la o invazie a Italiei și de a invada Franța în 1944.[171]
Pacific (1942–43)
Harta militară Japoneză avansuri, până la jumătatea anului 1942
Până la sfârșitul lunii aprilie 1942, Japonia și aliatul său Thailanda cuceriseră aproape complet Birmania(d),Malaya(d),Indiile Olandeze de Est(d),Singapore, șiRabaul(d), provocând pierderi grele pe trupelor aliate și luând un număr mare de prizonieri.[172] În ciuda rezistenței persistente a forțelor filipineze și americane, Comunitatea Filipineză(d) a fost în cele din urmă cucerită în mai 1942, guvernul fugind în exil.[173] Pe 16 aprilie, în Birmania, 7000 de soldați britanici au fost încercuiți de Divizia 33 Japoneză în timpulbătăliei de la Yenangyaung(d) și au fost salvați de către Divizia 38 Chineză.[174] Forțele Japoneze au obținut victorii navale și înMarea Chinei de Sud, în Marea Java(d) și în Oceanul Indian(d),[175] și au bombardat bazele navale Aliate(d) de laDarwin, Australia. În ianuarie 1942, singurul succes al Aliaților împotriva Japoniei a fostvictoria chineză de la Changsha(d).[176] Aceste victorii facile împotriva adversarilor americani și europeni nepregătiți au dat Japoniei o încredere exagerată și au făcut-o să se întindă prea mult.[177]
La începutul lui mai 1942, Japonia a inițiat operațiuni pentru acaptura Port Moresby(d) prin asalt amfibiu(d) și, astfel, să întrerupă comunicațiile și liniile de aprovizionare între Statele Unite și Australia. Planul de invazie a fost dejucat atunci când o forță aliată operativă, cu două portavioane americane în centru, a dus cu forțele navale japoneze într-o luptă fără învingător înbătălia din Marea de Corali.[178] Următorul plan al Japoniei, motivat de Raidul Doolittle anterior, a fost să profite deAtolul Midway și să atragă portavioanele americane în luptă pentru a fi eliminate; ca o diversiune, Japonia avea să trimită și forțe pentru aocupa Insulele Aleutine(d) din Alaska.[179] La mijlocul lunii mai, Japonia a începutcampania Zhejiang-Jiangxi(d) în China, cu scopul de a-i pedepsi pe chinezili care îi ajutau pe aviatorii americani supraviețuitori ai Raidului Doolittle distrugând bazele aeriene și luptând împotriva Grupurilor de Armate XXIII și XXXII Chineze.[180][181] La începutul lunii iunie, Japonia și-a pus operațiunile în mișcare, dar americanii, care spărseseră codurile navale japoneze(d) la sfârșitul lunii mai, cunoșteau la perfecție planurile și ordinele de luptă ale japonezilor, și s-au folosit de aceste cunoștințe pentru a obține o decisivăvictorie la Midway împotriva Marinei Imperiale Japoneze.[182]
Cu capacitatea sa de acțiune agresivă mult diminuată, după Midway, Japonia a ales să se concentreze pe o încercare tardivă de a cuceri Port Moresby printr-o campanie terestră(d) înTeritoriul Papua(d).[183] Americanii au pus la cale un contraatac împotriva pozițiilor japoneze din sudulInsulelor Solomon, în primul rând la Guadalcanal, ca prim pas spre captareaRabaulului(d), principala bază japoneză în Asia de Sud-Est.[184]
Ambele planuri au demarat în iulie, dar până la jumătatea lunii septembrie,bătălia pentru Guadalcanal a avut prioritate pentru japonezi, iar trupele din Noua Guinee au primit ordin să se retragă din zona Port Moresby în nordul insulei(d), unde s-au confruntat cu trupele australiene și americane trupele înbătălia de Buna-Gona(d).[185] Guadalcanal a devenit un punct de concentrare pentru ambele părți, care au angajat multe trupe și nave în bătălia de la Guadalcanal. De la începutul anului 1943, Japonezii au fost învinși pe insulă șiși-au retras trupele(d).[186] În Birmania, forțele Commonwealth-ului au efectuat două operațiuni. Prima,o ofensivă în regiunea Arakan(d) la sfârșitul anului 1942, a mers dezastruos, soldându-se cu o retragere înapoi în India în mai 1943.[187] Cea de-a doua a fostintroducerea de forțe neregulate(d) în spatele frontului japonez în luna februarie, care, la sfârșitul lunii aprilie, avea rezultate mixte.[188]
În ciuda pierderilor considerabile, la începutul anului 1942, Germania și aliații săi au oprit ofensiva Sovietică în Rusia centrală și meridională, păstrând cele mai multe câștiguri teritoriale realizate în anul precedent.[189] În mai, germanii au învins ofensiva sovietică dinPeninsula Kerci(d) și de laHarkov,[190] și apoi au lansat principala ofensivă de vară împotriva sudului Rusiei, în iunie 1942, pentru a profita decâmpurile petrolifere din Caucaz(d) și a ocupastepaKubanului, menținând în același timp pozițiile din nordul și centrul frontului. Germanii au divizatGrupul de Armate Sud în două grupuri:Grupul de Armate A(d) a înaintat spreDonul inferior și a lovit spre sud-est către Caucaz, în timp ceGrupul de Armate B s-a îndreptat spre Volga. Sovieticii au hotărât să se apere la Stalingrad, pe Volga.[191]
Până la mijlocul lunii noiembrie, germaniiaproape cuceriseră Stalingradul înlupte grele de stradă(d), atunci când sovieticii își începeau a doua contraofensivă de iarnă, începând cu oîncercuire a forțelor germane de la Stalingrad[192] și un atac asupraieșindului Rjev din apropiere de Moscova, deși acesta din urmă a eșuat dezastruos.[193] Până la începutul lunii februarie 1943, Armata Germană suferise pierderi enorme; trupele germane de la Stalingrad a fost obligate să capituleze,[194] și prima linie a fost împinsă înapoi, dincolo de poziția sa dinainte de ofensiva de vară. La mijlocul lunii februarie, după ce înaintarea sovietică a pierdut din impuls, germanii au lansat un altatac la Harkov, creând un ieșind în prima linie în preajma orașului rusescKursk.[195]
Europa de Vest/Atlantic și Mediterana (1942–43)
American 8-a AerieneBoeing B-17 Flying Fortress bombardament pe Focke-Wulf fabrica din Germania, 9 octombrie 1943
Exploatând proastele decizii ale comandamentului american al Marinei,Marina Germană a devastat transporturile Aliaților(d) de pe coasta americană a Atlanticului.[196] Până în noiembrie 1941, forțele Commonwealth-ului au lansat o contraofensivă,Operațiunea Crusader(d), în Africa de Nord, și a recâștigat tot ce cuceriseră germanii și italienii.[197] În Africa de Nord, germanii au lansat o ofensivă în ianuarie, împingându-i pe britanici înapoi pe pozițiile de pe Linia Gazala până la începutul lunii februarie,[198] după care a urmat o temporară acalmie de care Germania s-a folosit pentru a-și pregăti pentru viitoarele ofensive.[199] Îngrijorările că japonezii ar putea folosi bazele Regimului de la Vichy din Madagascar i-au determinat pe britanici săinvadeze insula(d) la începutul lunii mai 1942.[200] Oofensivă a Axei în Libia a forțat o retragere a Aliaților adânc în interiorul Egiptului, până când forțele Axei au fost oprite la El Alamein.[201] Pe Continent, raidurile comandourilor aliate asupra unor obiective strategice, culminând cu dezastruosul raid de la Dieppe,[202] au demonstrat incapacitatea Aliaților Occidentali de a lansa o invazie a Europei continentale, fără pregătire, echipamente, și securitate operațională bune.[203][necesită pagina]
La începutul anului 1943, britanicii și americanii au începutOfensiva Combinată cu Bombardiere(d), o campanie de bombardamente strategice împotriva Germaniei. Obiectivele au fost perturbarea economiei de război germane, reducerea moralului germanilor, și „dislocuirea(d)” populației civilă.[210]
Aliații câștigă viteză (1943–44)
Avion Douglas SBD Dauntless(d) al Marinei SUA zboară în patrulare deasupra USSWashington și USSLexington în campania din Insulele Gilbert și Marshall, 1943
La 12 iulie 1943, sovieticii au lansat propria lorcontraofensivă, risipind astfel orice șansă de victorie germană sau chiar impas în est. Victoria sovietică de la Kursk a marcat sfârșitul superiorității germane,[218] oferind Uniunii Sovietice inițiativa pe Frontul de Est.[219][220] Germanii au încercat să-și stabilizeze frontul de est de-a lungul liniei Panther-Wotan fortificate în grabă, dar sovieticii au penetrat-o laSmolensk și prin Ofensiva Niprului Inferior.[221]
Operațiunile germane din Atlantic au avut și ele de suferit. În mai 1943, după ce contramăsurile Aliaților au devenit efective(d), având ca rezultat considerabile pierderi de submarine germane, campania navală din Atlantic a germanilor a trebuit să fie suspendată.[227] În noiembrie 1943,Franklin D. Roosevelt și Winston Churchill s-a întâlnit cuChiang Kai-shekla Cairo și apoi cu Iosif Stalinla Teheran.[228] Prima conferință a hotărât retrocedarea postbelică a teritoriului japonez[229] și a facilitat planificarea militară a Campaniei din Birmania(d);[230] cea de a doua a cuprins acordul că Aliații Occidentali vor invada Europa în 1944 și că Uniunea Sovietică va declara război Japoniei în termen de trei luni de la înfrângerea Germaniei.[231]
Aliații au avut succese în Asia continentală. În martie 1944, Japonezii au lansat prima din cele două invazii,o operațiune împotriva pozițiilor britanice de la Assam, India(d)[240] și în curând au asediat pozițiile Commonwealth-ului laImphal(d) șiKohima(d).[241] În mai 1944, forțele britanice au organizat o contraofensivă, care a împins trupele japoneze înapoi în Birmania,[241] iar forțele Chineze care invadaseră nordul Birmaniei(d) la sfârșitul anului 1943 au asediat trupele japoneze înMyitkyina(d).[242]A doua invazie japoneză(d) a Chinei avea ca scop distrugerea principalelor forțe de luptă ale Chinei, asigurarea căilor ferate între teritoriile ocupate de japonezi și capturarea aerodromurilor aliate.[243] Până în luna iunie, japonezii au cucerit provinciaHenan și au început unnou atac asupra Changshaului(d) în provincia Hunan.[244]
La începutul lunii iulie 1944, forțele Commonwealth-ului în Asia de Sud-Est au respins asedile japoneze din Assam, împingându-i până larâul Chindwin(d)[257] în timp ce chinezii au capturat Myitkyina. În China, japonezii au avut mai multe succese, cucerind în cele din urmă Changsha la mijlocul lunii iunie și orașulHengyang(d) până la începutul lunii august.[258] Curând după aceea, au invadat provincia Guangxi, câștigând bătălii importante împotriva forțelor chineze laGuilin și Liuzhou(d) către sfârșitul lunii noiembrie[259] și făcând joncțiunea între forțele lor în China și Indochina până la jumătatea lunii decembrie.[260]
În Pacific, forțele americane au continuat să preseze din nou perimetrul japonez. La mijlocul lunii iunie 1944, și-au începutofensiva împotriva Insulelor Mariane și Palau(d), și au învins decisiv forțele japoneze înbătălia din Marea Filipinelor. Aceste înfrângeri au dus la demisia prim-ministrului japonez,Hideki Tōjō, și au adus Statelor Unite baze aeriene pentru a lansa atacuri intensive cu bombardiere grele asupra Arhipelagului Japonez. La sfârșitul lunii octombrie, forțele americaneau invadat insula filipineză Leyte(d); curând după aceea, forțele navale aliate au obținut o altă mare victorie înbătălia din Golful Leyte, una dintre cele mai mari bătălii navale din istorie.[261]
La, Germania a făcut o ultimă încercare de a ține Frontul de Vest folosind cele mai multe dintre rezervele rămase pentru a lansao masivă contra-ofensivă în Ardeni încercând să-i despartă pe Aliații Occidentali, să încercuiască porțiuni mari din trupele acestora și să captureze principalul lor port de aprovizionare,Anvers, în scopul de a putea negocia o pace.[262] Prin ianuarie, ofensiva a fost respinsă fără a-și îndeplini obiectivele strategice.[262] În Italia, Aliații Occidentali au ajuns la un impas cu linia germană de apărare. La mijlocul lunii ianuarie 1945, rușii și polonezii au atacat în Polonia,împingând de la Vistula până la Odra în Germania, și au invadat Prusia Orientală(d).[263] Pe 4 februarie, liderii SUA, Regatului Unit și uniunii Sovietice s-au întâlnit la conferința de la Ialta. Ei au convenit asupra ocupației Germaniei după război, și asupra momentului când Uniunea Sovietică va intra în război și împotriva Japoniei.[264]
În această perioadă au avut loc mai multe schimbări la conducerea țărilor. Pe 12 aprilie, președintele Roosevelt a murit și a fost înlocuit deHarry Truman. Benito Mussolini a fost ucis departizanii italieni pe 28 aprilie.[267] Două zile mai târziu,Hitler s-a sinucis și locul lui a fost luat deamiralulKarl Dönitz.[268]
Reichstagul german după capturarea sa de către Aliați, la 3 iunie 1945
Ministrul de externe Mamoru Shigemitsu semnează actul capitulării Japoniei la bordul USSMissouri, 2 septembrie 1945
În mai 1945, trupele australieneau debarcat în Borneo(d), înaintând peste terenurile petrolifere de acolo. Forțele britanice, americane și chineze au învins forțele japoneze în nordulBirmaniei(d) în martie, iar britanicii au împins mai departe, ajungând la Rangoon pe.[273] Forțele chineze au început să contraatace înbătălia Hunanului de Vest(d), care a avut loc între și. Forțele navale și amfibii americane s-au îndreptat și ele spre Japonia, cucerindIwo Jima prin martie șiOkinawa până la sfârșitul lunii iunie.[274] În același timp, submarinele americaneau întrerupt(d) importurile japoneze, reducând drastic capacitatea Japoniei de a-și aproviziona forțele de peste mări.[275]
Ruinele Varșoviei, în ianuarie 1945, dupădistrugerea deliberată a orașului(d) de către forțele germane de ocupațieInculpații de laNürnberg. Forțele Aliate au organizat procese în care au fost acuzați membri ai conducerii politice, militare, judiciare și economice a Germaniei Naziste.
Aliații au instaurat administrații de ocupație înAustria șiGermania. Prima a devenit stat neutru, nealiniat cu vreun bloc politic. Cea din urmă a fost împărțită în zone de ocupație de est și de vest controlate de către Aliații Occidentali și, respectiv, Uniunea Sovietică. Un program de denazificare în Germania a condus laurmărirea penală a criminalilor de război naziști și la eliminarea foștilor naziști la putere, deși această politică s-a transformat treptat spre una de amnistie și de reintegrare a foștilor naziști în societatea vest-germană.[283]
Germania a pierdut un sfert din teritoriul dinainte de război (1937). Printre teritoriile de est,Silezia,Neumark(d) și mare parte din Pomerania au fost preluate de către Polonia,Prusia de Est a fost împărțită între Polonia și URSS, urmată deexpulzarea a 9 milioane de germani din aceste provincii, precum și de expulzarea a 3 milioane de germani dinRegiunea Sudetă din Cehoslovacia în Germania. Prin anii 1950, fiecare al cincilea vest-german era un refugiat din est. Uniunea Sovietică a anexat și provinciile poloneze de la est delinia Curzon, din careau fost expulzați 2 milioane de polonezi;[284] nord-estul României,[285][286] părți din Finlanda de est,[287] și cele treistate baltice au fost și ele încorporate în URSS.[288][289]
Într-un efort de a menține pacea,[290] Aliații au format Națiunile Unite, care a luat ființă oficial pe 24 octombrie 1945,[291] și a adoptatDeclarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 ca un standard comun pentru toate țările membre.[292] Marile puteri învingătoare în război — Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică, China, Regatul Unit și Franța — au devenit membri permanenți aiConsiliului de Securitate al ONU.[8] Cei cinci membri permanenți rămân aceeași și în prezent, deși au fost două schimbări de locuri, între Republica China șiRepublica Populară Chineză, în 1971, și între Uniunea Sovietică șistatul ei succesor,Federația Rusă, dupădestrămarea Uniunii Sovietice. Alianța dintre Aliații Occidentali și Uniunea Sovietică a început să se deterioreze chiar înainte de terminarea războiului.[293]
În China, naționaliștii și forțele comunisteau reluat războiul civil în iunie 1946. Forțele comuniste au fost victorioase și au proclamat Republica Populară Chineză în China continentală, în timp ce forțele naționaliste s-au retras înTaiwan în 1949.[303] În Orientul Mijlociu, respingerea de către statele arabe a Planului ONU de Împărțire a Palestinei(d) și înființarea Israelului a marcat escaladareaconflictului arabo-israelian. Puterile europene au încercat să-și păstreze, parțial sau total, imperiile coloniale, însă pierderile e prestigiu și de resurse în timpul războiului au făcut acest lucru imposibil, ceea ce a dus ladecolonizare(d).[304][305]
Economia globală a suferit puternic de pe urma războiului, deși țările participante au fost afectate diferit. SUA a ieșit din război mult mai bogată decât orice altă națiune; acolo a avut loc un baby boom(d) și în 1950 produsul intern brut pe cap de locuitor era mult mai mare decât al oricărei alte puteri, ea dominând economia mondială.[306] Regatul Unit și SUA au urmărit o politică de dezarmare industrială a Germaniei de Vest în anii 1945-1948.[307] Din cauza interdependențelor comerciale internaționale, acest lucru a dus lastagnarea economică a Europei și la întârzierea redresării economice europene.[308][309]
Revenirea a început cu reforma monetară din Germania de Vest de la jumătatea anului 1948, și a fost accelerată de liberalizarea politicii economice europene cauzată, direct și indirect, de Planul Marshall (1948-1951).[310][311] Revenirea economică vest germană de după 1948 a fost numită miracolul economic german(d).[312] Italia a cunoscut și ea oexplozie economică(d)[313] iar economia franceză s-a redresat(d).[314] Prin contrast, Regatul Unit a rămas într-o stare de ruină economică,[315] și, deși a primit un sfert din totalul asistenței prin Planul Marshall, mai mult decât orice altă țară europeană,[316] a continuat o relativă scădere economică timp de zeci de ani.[317]
În ciuda enorme pierderi umane și materiale, Uniunea Sovietică a experimentat, de asemenea, o creștere rapidă a producției în perioada imediat de după război.[318] Japonia a avut o creștere economică incredibil de rapidă(d), devenind una dintre cele mai puternice economii din lume în anii 1980.[319] China a revenit la producția industrială dinaintea războiului în 1952.[320]
Impactul
Victime și crime de război
Numărul morților în al Doilea Război Mondial
Estimările numărului total de victime ale războiului sunt diferite, deoarece multe decese au rămas neînregistrate. Cele mai multe sugerează că au murit aproximativ 60 de milioane de oameni în război, dintre care aproximativ20 de milioane de militari(d) și 40 de milioane de civili.[321][322][323]Mulți dintre civili au murit din cauza genocidelor deliberate, a masacrelor,bombardamentelor masive, a bolilor șifoametei(d).
Uniunea Sovietică a pierdut aproximativ 27 de milioane de oameni în timpul războiului,[324] dintre care 8,7 milioane de militari și 19 milioane de civili morți. Cea mai mare parte din militarii morți au fost 5,7 milioane de etniciruși, urmat de 1,3 milioane de etniciucraineni.[325] Un sfert din populația Uniunii Sovietice a fost rănită sau ucisă.[326] Germania a suferit pierderea a 5,3 milioane de oameni în luptă, mai ales pe Frontul de Est și în timpul ultimei bătălii din Germania.[327]
Din numărul total de decese în al Doilea Război Mondial, aproximativ 85%—cea mai mare parte sovietici și chinezi—au fost de partea Aliaților și 15% au fost de partea Axei. Multe dintre aceste decese au fost cauzate de crime de războicomise de forțele germane și de cele japoneze(d) în teritoriile ocupate. Între 11[328] și 17 milioane[329] de civili au murit ca urmare, fie directăm fie indirectă, a politicilor ideologice naziste, intre care genocidul sistematic a aproximativ 6 milioane deevrei în Holocaust, împreună cu încă 5 până la 6 milioane de etnicipolonezi și alțislavi (inclusivucraineni șibelaruși)[330]—romi,homosexuali(d), și alte grupuri etnice și minoritare. Sute de mii (estimări diferite) de etnicisârbi, împreună cu romi și evrei, au fost uciși de Ustașii aliniați cu Axa înIugoslavia,[331] iar după ce s-a încheiat războiul s-au comis și crime de răzbunare(d).
În Asia și Pacific, între 3 milioane și peste 10 milioane de civili, cea mai mare parte chinezi (circa 7,5 milioane[332]), au fost uciși de către forțele de ocupație japoneze.[333] Cea mai cunoscută atrocitate japoneză a fostmasacrul de la Nanking, în care între cincizeci și trei sute de mii de civili chinezi au fost violați și uciși.[334] Mitsuyoshi Himeta a raportat că Sankō Sakusen(d)a făcut 2,7 milioane de victime. Generalul Yasuji Okamura(d) a pus această politică în aplicare în Heipei șiShantung.[335]
Bombardarea masivă a zonelor civile, în special în orașeleVarșovia(d),Rotterdam șiLondra; inclusiv atacurile aeriene asupra spitalelor și a refugiaților[343] de cătreaviația germană, împreună cu bombardarea orașului Tokyo(d), și a orașelor germane Dresda,Hamburg(d) șiKöln(d) de către Aliații Occidentali pot fi considerate crime de război. Acestea din urmă au dus la distrugerea a peste 160 de orașe și la moartea a peste 600.000 de civili germani.[344] Cu toate acestea, la acea dată nu exista nicio legislație internațională umanitară explicită sau măcar cutumiară(d) cu privire larăzboiul aerian.[345]
Lagărele de concentrare, munca forțată și genocidele
În plus față delagărele de concentrare naziste,gulagurile (lagărele de muncă) sovietice a dus la moartea multor cetățeni din țările ocupate, cum ar fi Polonia, Lituania, Letonia, și Estonia, precum și a prizonierilor de război germani și chiar a unor cetățeni sovietici care erau suspectați a fi susținători ai naziștilor.[348] Șaizeci la sută dintreprizonierii de război sovietici luați de germani(d) au murit în timpul războiului.[349]Richard Overy(d) dă un număr de 5,7 milioane de prizonieri sovietici. Din aceștia, 57% au murit sau au fost uciși, un total de 3,6 milioane.[350] Foștii prizonieri de război și civili repatriați sovietici au fost tratați cu mare suspiciune ca potențiali colaboratori ai naziștilor, iar unii dintre ei au fost trimiși în Gulag după ce au fost verificați de către NKVD.[351]
Lagărele de prizonieri de război japoneze, dintre care multe au fost folosite ca lagăre de muncă forțată, aveau și ele o rată ridicată a mortalității.Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient a găsit rata de decese a prizonierilor occidentali la 27,1% (pentru prizonierii de război americani, 37%),[352] de șapte ori mai mare ca a celor căzuți prizonieri la germani și italieni.[353] În timp ce 37.583 prizonieri din Regatul Unit, 28.500 din Țările de Jos, și 14.473 din Statele Unite ale Americii au fost eliberați dupăcapitularea Japoniei, numărul chinezilor eliberați a fost de doar 56.[354]
Potrivit istoricului Zhifen Ju, cel puțin cinci milioane de civili chinezi din China de Nord și Manchukuo au fost înrobiți între 1935 și 1941 de către Consiliul de Dezvoltare a Asiei de Est(d), sauKōain, pentru a lucra în mine și în industria de război. După 1942, numărul ajunsese la 10 milioane.[355] Biblioteca Congresului SUA estimează că înJava, între 4 și 10 milioane derōmusha(d) (din japoneză: „muncitori necalificați”), au fost puși la muncă de armata japoneză. Aproximativ 270.000 din acești muncitori din Java au fost trimiși în alte teritorii ocupate de japonezi în Asia de Sud-Est, și numai 52.000 au mai fost repatriați în Java.[356]
La 19 februarie 1942, Roosevelt a semnatOrdinul Executiv 9066(d), prin care aproximativ 100.000 de japonezi care trăiau pe Coasta de Vest erau internați. Canada a avut un program similar.[357][358] În plus, 14.000 de cetățeni germani și italieni, care au fost evaluați ca reprezentând riscuri de securitate au fost și ei internați.[359]
Civili polonezi legați la ochi fotografiați chiar înainte de a fi executați de către soldații germani înpădurea Palmiry(d), 1940
În Europa, ocupația a venit sub două forme. ÎnEuropa de Vest,Nord șiCentrală (Franța, Norvegia, Danemarca, Țările de Jos, șiteritoriile anexate din Cehoslovacia), Germania a hotărât politici economice prin care erau colectate aproximativ 69,5 miliardereichmarks (27,8 miliarde dolari SUA) până la sfârșitul războiului, cifră ce nu includeconsiderabilul jaf(d) al produselor industriale, echipamentelor militare, materiilor prime și altor bunuri.[362] Astfel, veniturile provenite de la națiunile ocupate a fost de peste 40% din venitul colectat de Germania din impozite, cifră care a crescut la aproape 40% din venitul total mai spre sfârșitul războiului.[363]
În est, mult sperata răsplată a Lebensraumului nu a fost niciodată obținută din cauza frontului fluctuant și a politicilor pământului pârjolit practicate de sovietici, care i-au privat pe invadatorii germani de resurse.[364] Spre deosebire de Occident,politica rasială nazistă a încurajat brutalități extreme împotriva a ceea ce era considerat a fi „oameni inferiori” de origine slavă; cele mai multe înaintări germane au fost, astfel, urmate deexecuții în masă.[365] Deși s-au format grupuri de rezistență în majoritatea teritoriilor ocupate, ele nu au împiedicat în mod semnificativ operațiunile germane nici în est[366] și nici în vest[367] până la sfârșitul anului 1943.
În Asia, Japonia declara națiunile aflate sub ocupație ca fiind parte dinSfera de Co-Prosperitate Asia Răsăriteană Mare(d), în esență, ohegemonie japoneză, al cărui scop era, chipurile, eliberarea popoarelor colonizate.[368] Deși forțele japoneze au fost inițial salutate ca eliberatori de sub dominația europeană în unele teritorii, brutalitatea excesivă a transformat opinia publică locală împotriva lor în câteva săptămâni.[369] În timpul cuceririi inițiale, Japonia a capturat 4.000.000 barili (640.000 m3) de petrol (~5.5×105 tone) lăsate în urmă de retragerea forțelor Aliaților, și, până în 1943, a reușit să obțină în Indiile Olandeze de Est o producție de până la 50 de milioane de barili (~6.8×105 t), 76% față de producția din 1940.[369]
Frontul intern și producția
Raportul între PIB-ul Aliaților și cel al Axei
În Europa, înainte de izbucnirea războiului, Aliații aveau avantaje semnificative atât demografice, cât și economice. În 1938, Aliații Occidentali (Regatul Unit, Franța, Polonia și Dominioanele Britanice) aveau o populație cu 30% mai mare și un produs intern brut cu 30% mai mare decât țările europene ale Axei (Germania și Italia); dacă se includ și coloniile, atunci Aliații au un avantaj de 5:1 ca populație și de aproape 2:1 ca PIB.[370] În Asia, în același timp, China avea de aproximativ șase ori mai mulți locuitori ca Japonia, dar un PIB cu numai 89% mai mare; dacă se includ și coloniile japoneze, acesta se reduce la triplul populației și un PIB cu doar 38% mai mare.
Deși avantajele economice și demografice ale Aliaților au fost diluate în mare măsură în timpul atacurilor inițiale rapide blitzkrieg ale Germaniei și Japoniei, ele au devenit un factor decisiv în 1942, după ce Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au alăturat Aliaților, iar războiul a devenit unul deuzură.[371] În timp ce capacitatea Aliaților de a produce mai mult decât Axa este adesea atribuită accesului mai favorabil al acestora la resurse naturale, au contribuit și alți factori, cum ar fi reticența Germaniei și Japoniei de a angaja femei înforța de muncă(d),[372]bombardamentele strategice ale Aliaților,[373] și trecerea târzie a Germaniei la o economie de război.[374]. În plus, nici Germania, și nici Japonia nu au planificat să lupte un război prelungit, și nu au fost echipate să facă acest lucru.[375] Pentru a-și îmbunătăți producția, Germania și Japonia au folosit milioane desclavi;[376]Germania a folosit(d) aproximativ 12 milioane de oameni, majoritatea din Europa de Est,[347] în timp ceJaponia a folosit(d) peste 18 de milioane de oameni din Asia de Sud-Est.[355][356]
Aeronavele au fost folosite pentrurecunoaștere, caavioane de vânătoare, ca bombardiere, și pentru susținerea operațiunilor de la sol, fiecare rol fiind considerabil dezvoltat. Printre inovații s-au numărat podul aerian(d) (capacitatea de a efectua rapid transporturi prioritare de provizii, echipamente și personal);[377] și bombardamentele strategice(d) (bombardarea centrelor industriale și demografice ale inamicului pentru a-i distruge capacitatea de a duce războiul).[378]Armamentul antiaerian(d) a progresat și el, inclusiv capacitatea de apărare, cum ar firadarul și artileria sol-aer, cum ar fi tunul german antiaerian de 88 mm. S-a pionierat utilizarea de avioane cu reacție și, deși a fost introdusă cu întârziere și a avut un impact direct redus, a făcut ca avioanele cu reacție să devină standardul forțelor aeriene în întreaga lume.[379]
În Atlantic,portavioanele de escortă(d) s-au dovedit a fi o parte vitală a convoaielor Aliaților, crescând raza de protecție efectivă și ajutând la închiderea golului din mijlocul Atlanticului(d).[383] Portavioanele erau și mai economice decât navele de luptă din cauza costului relativ scăzut al aeronavelor[384] și a faptului că nu era nevoie să fie la fel de puternic blindate.[385] Importanța submarinelor, care s-au dovedit a fi o armă eficientă în timpul Primului Război Mondial,[386] au fost anticipată de toate părțile pentru cel de-al Doilea. Britanicii și-au concentrat dezvoltarea pe tactici și arme antisubmarin(d), cum ar fisonarul și convoaiele, în timp ce Germania s-a concentrat pe îmbunătățirea capacității ofensive, cu proiecte cum ar fi submarinul de tip VII și tacticile haitei de lupi.[387] Treptat, îmbunătățirea tehnologiilor Aliaților, cum ar fifarurile Leigh(d),ariciul(d),squid(d), șitorpilele de localizare(d) s-au dovedit victorioase.
Războiul terestru s-a transformat de la fronturile statice ale Primului Război Mondial la o mobilitate crescută șiarme combinate(d).Tancul, care a fost utilizat în principal pentru sprijinul infanteriei în Primul Război Mondial, a evoluat într-o armă primară.[388] La sfârșitul anilor 1930, designul tancurilor era mult mai avansat decât a fost în timpul Primului Război Mondial,[389] șiprogresele au continuat de-a lungul războiului cu creșteri ale vitezei, blindajului și puterii de foc.
La începutul războiului, cei mai mulți comandanți credeau că tancurile inamice ar trebui să fie întâmpinate cu tancuri cu specificații superioare.[390] Această idee a fost contestată de performanța slabă tunurilor relativ ușoare de pe tancuri împotriva blindajelor, și de doctrina germană de evitare a luptelor tanc contra tanc. Acest lucru, împreună cu utilizarea armelor combinate de către Germania, au fost printre elementele-cheie ale succesului tacticii blitzkrieg în Polonia și Franța. S-au utilizat multe mijloace dedistrugere a tancurilor(d), inclusiv artileria indirectă, tunurile anti-tanc (atât tractate cât șiautopropulsate), minele, armele antitanc de infanterie cu rază scurtă de acțiune, și alte tancuri. Chiar și mecanizarea pe scară largă, infanteria a rămas coloana vertebrală a tuturor forțelor[391] și, de-a lungul războiului, majoritatea infanteriștilor au fost echipați similar cu cei din Primul Război Mondial.[392]
Mitralierele portabile s-au răspândit, un exemplu notabil fiind MG34 german, și diversele pistoale-mitralieră, adaptate pentrulupta de aproape(d), în junglă și în mediul urban.Pușca de asalt, o apariție a sfârșitului războiului, care încorporează multe caracteristici ale puștii și pistoalelor-mitralieră, a devenit arma de infanterie standard post-belică pentru majoritatea forțelor armate.[393][394]
^Au fost avansatediferite alte date pentru începutul și sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, dar aceasta este cea mai frecventă dată.
^La moartea sa în 1989, împăratul Hirohito a fost proclamat postum Împăratul Shōwa. Ambele utilizări sunt acceptabile, dar acest articol utilizează numeleHirohito, cel utilizat în Occident în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
Note bibliografice
^abIstoria lumii în date de Florin Constantiniu (dir.) și Grosser Atlas zur Weltgeschichte de Hans Erich Stier (dir), ed. Westermann 1975, pp.154-158.
^Herman Van Rompuy, President of the European Council; José Manuel Durão Barroso, President of the European Commission ().„From War to Peace: A European Tale”. Prelegerea în numele Uniunii Europene de la decernarea Premiului Nobel. Accesat în.Mai multe valori specificate pentru|nume= și|author= (ajutor)
^Wells, Anne Sharp (2014)Historical Dictionary of World War II: The War against Germany and Italy.
^Ferris, John; Mawdsley, Evan ().The Cambridge History of the Second World War, Volume I: Fighting the War (în engleză).Cambridge:Cambridge University Press.
^Coogan 1993. : "Although some Chinese troops in the Northeast managed to retreat south, others were trapped by the advancing Japanese Army and were faced with the choice of resistance in defiance of orders, or surrender. A few commanders submitted, receiving high office in the puppet government, but others took up arms against the invader. The forces they commanded were the first of the volunteer armies." -- „Deși unii combatanți chinezi din nord-est au reușit să se retragă spre sud, alții au fost surprinși de înaintarea Armatei Japoneze și puși să aleagă între a rezista, sfidând ordinele, și a capitula. Câțiva comandanți s-au conformat, primind funcții înalte în guvernul-marionetă, dar alții au ridicat armele împotriva invadatorului. Forțele comandate de ei au fost primele armate de voluntari.”
^Keegan 1997, p. 35. . Cienciala 2010, p. 128. , observa că, deși într-adevăr Polonia era departe, ceea ce făcea ca britanicilor și francezilor să le fie greu să ofere susținere, „puțini istorici ai celui de al Doilea Război Mondial ... știu că britanicii se angajaseră să bombardeze Germania dacă aceasta ar fi atacat Polonia, dar nu s-au ținut de promisiune, cu excepția unui singur raid asupra bazei de la Wilhelmshafen. Francezii, care se angajaseră să atace Germania dinspre vest, nu aveau nicio intenție să facă aceasta.”
^Documentul Nürnberg C-62/GB86, directivă a lui Hitler din octombrie 1939 ce concluzionează: „Atacul [asupra Franței] va fi lansat în această toamnă dacă este posibil.”
^Bullock 1990, pp. 563–4, 566, 568–9, 574–5 (1983 ed.).
^Blitzkrieg: From the Rise of Hitler to the Fall of Dunkirk, L Deighton, Jonathan Cape, 1993, p186-7. Deighton afirmă că „ofensiva a fost amânată de douăzeci și nouă de ori înainte să aibă în cele din urmă loc.”
^Dear & Foot 2001, p. 436. . Americanii aveau să le ia ulterior locul britanicilor, pușcașii marini sosind la Reykjavik la 7 iulie 1941 (Schofield 1981, p. 122. ).
^Glantz 2001, p. 26. : "By 1 November [the Wehrmacht] had lost fully 20% of its committed strength (686,000 men), up to 2/3 of its ½-million motor vehicles, and 65 percent of its tanks. The German Army High Command (OKH) rated its 136 divisions as equivalent to 83 full-strength divisions." -- „Până la 1 noiembrie [Wehrmachtul] pierduse integral 20% din capacitatea sa angajată (686.000 de oameni), până la 2/3 din cele jumătate de milion de vehicule cu motor, și 65 la sută din tancuri. Comandamentul Suprem al Armatei Germane (OKH) estima capacitatea celor 136 de divizii ca fiind echivalentă cu a doar 83 de divizii cu forță deplină.”
^Beevor 1998, pp. 41–2. ;Evans 2008, pp. 213–4. , consemnează că „Jukov îi împinsese pe germani până în zona de unde lansaseră Operațiunea Taifun cu două luni înainte. ... Numai hotărârea lui Stalin de a ataca pe tot frontul în loc să-și concentreze forțele pe un asalt puternic împotriva Grupului de Armate Centru, aflat în retragere, a făcut ca dezastrul să nu fie mai rău.”
^Painter 2012, p. 26. : "The United States cut off oil exports to Japan in the summer of 1941, forcing Japanese leaders to choose between going to war to seize the oil fields of the Netherlands East Indies or giving in to U.S. pressure." -- „Statele Unite au întrerupt exporturile de petrol către Japonia în vara lui 1941, obligându-i pe liderii japonezi să aleagă între a trece la război pentru a-și asigura câmpurile petrolifere din Indiile Olandeze de Est și a ceda sub presiunile americane”. Wood 2007, p. 9. , listing various military and diplomatic developments, observes that "the threat to Japan was not purely economic."
^Weinberg 2005, p. 310. ;Dower 1986, p. 5. , calls attention to the fact that "the Allied struggle against Japan exposed the racist underpinnings of the European and American colonial structure.
^Dunn 1998, p. 157. . ConformMay 1955, p. 155. , Churchill ar fi afirmat: „declarația de război a rușilor adresată Japoniei ne-ar avantaja mult, dar numai și numai cu condiția ca rușii să fie încrezători că nu-i va încurca pe frontul lor de vest.”
^Kolko 1990, p. 45. : "On September 3, as Allied forces landed in Italy, Badoglio agreed to a secret armistice in the hope the Allies would land a major force north of Rome and save his government and the king. But when this didn't happen he desperately attempted to call off his bargain with Eisenhower, who cut short the matter on 8 September by announcing news of its existence. The next day the hero of Abyssinia, his king, and a small retinue deserted Rome for the southeast tip of Italy, leaving most of Italy to the Nazis." -- „La 3 septembrie, când forțele aliate debarcau în Italia, Badoglio a convenit un armistițiu secret în speranța că Aliații vor debarca cu o forță majoră la nord de roma și vor salva guvernul său și pe rege. Dar când aceasta nu s-a întâmplat, a încercat în disperare de cauză să anuleze înțelegerea cu Eisenhower, care a scurtat chestiunea anunțând existența sa la 8 septembrie. A doua zi, eroul Abisiniei, regele său, și o mică ținută au părăsit Roma pentru extremitatea sud-estică a Italiei, lăsând mare parte din țară în mâinile naziștilor.”
^Rees 2008, pp. 406–7. : „Stalin credea mereu că Marea Britanie și America tergiversează al doilea front pentru ca Uniunea Sovietică să suporte greul războiului.”
^„Armistice Negotiations and Soviet Occupation”. US Library of Congress. Accesat în.Lovitura de stat a accelerat înaintarea Armatei Roșii, iar Uniunea Sovietică i-a acordat ulterior lui Mihai Ordinul Victoriei pentru curajul său personal de a-l înlătura pe Antonescu și de a opri războiul purtat de România împotriva Aliaților. Istoricii occidentali remarcă unanim faptul că comuniștii au jucat doar un rol secundar în lovitura de stat; istoricii români de după război atribuiau însă comuniștilor rolul decisiv pentru răsturnarea lui Antonescu
^Chant, Christopher ().The Encyclopedia of Codenames of World War II [Enciclopedia numelor de cod ale celui de al Doilea Război Mondial]. Routledge & Kegan Paul. p. 118.ISBN0-7102-0718-2.
^Florida Center for Instructional Technology ().„Victims”.A Teacher's Guide to the Holocaust.University of South Florida(d). Accesat în.Mai multe valori specificate pentru|nume= și|author= (ajutor)
^Rummell, R. J.„Statistics”.Freedom, Democide, War. The University of Hawaii System. Accesat în.Mai multe valori specificate pentru|nume= și|last= (ajutor)
^Kużniar-Plota, Małgorzata (30 November 2004). „Hotărâre pentru începerea anchetării Masacrului de la Katyn”. Comisia Departamentală pentru Anchetarea Crimelor împotriva Națiunii Polone. Accesat la 4 august 2011.
^Robert Gellately. Lenin, Stalin, and Hitler: The Age of Social Catastrophe. Knopf, 2007ISBN 1-4000-4005-1 p. 391
^Hempel, Andrew. (2000). Poland in World War II: An Illustrated Military HistoryISBN 978-0-7818-0758-6 p 14.
^Institutul Memoriei Naționale, Polska 1939–1945 Straty osobowe i ofiary represji pod dwiema okupacjami. Materski and Szarota. page 9„Pierderile demografice totale ale Poloniei sub ocupație germană sunt calculate actualmente la circa 2 770 000”.
^Department of Labour of Canada ().Report on the Re-establishment of Japanese in Canada, 1944–1946. Office of the Prime Minister. p. 23.ISBN0-405-11266-1.
^Bishop, Chris; Chant, Chris ().Aircraft Carriers: The World's Greatest Naval Vessels and Their Aircraft. Wigston, Leics: Silverdale Books. p. 7.ISBN1-84509-079-9.
^Chenoweth, H. Avery; Nihart, Brooke ().Semper Fi: The Definitive Illustrated History of the U.S. Marines. New York: Main Street. p. 180.ISBN1-4027-3099-3.
^„Infantry Weapons Of World War 2”. Grey Falcon (Black Sun). Accesat în.Aceste arme de foc de uz general au fost dezvoltate și utilizate de armata germană în a doua jumătate a celui de al Doilea Război Mondial ca urmare a studiilor care au arătat că raza lungă a puștii obișnuite este mult mai mare decât este necesar, întrucât soldații trag aproape mereu asupra inamicului de la distanță mai mică de jumătate din raza lor efectivă. Pușca de asalt este un compromis echilibrat între pușcă și pistol-mitralieră, cu rază și acuratețe suficiente pentru a putea fi folosită ca o pușcă, dar și cu puterea de foc automat în ritm rapid a pistolului mitralieră. Mulțumită acestor avantaje combinate, puștile de asalt, ca M-16 americană și AK-47 rusească, sunt arma de bază a soldatului modern
^Schoenherr, Steven ().„Code Breaking in World War II”. History Department at the University of San Diego.Arhivat din originalul de la. Accesat în.Mai multe valori specificate pentru|nume= și|last= (ajutor)
^Macintyre, Ben (). „Bravery of thousands of Poles was vital in securing victory” [Curajul miilor de polonezi a fost vital pentru asigurarea victoriei].The Times (în engleză). Londra. p. 27.
Adamthwaite, Anthony P. ().The Making of the Second World War. New York: Routledge.ISBN0-415-90716-0.
Aksar, Yusuf ().Implementing Intnl Humanitaria: From the AD Hoc Tribunals to a Permanent International Criminal Court. Londra și New York, NY:Routledge.ISBN978-0-7146-5584-0.
Anderson, Irvine H., Jr. (). „The 1941 De Facto Embargo on Oil to Japan: A Bureaucratic Reflex”.The Pacific Historical Review.44 (2).JSTOR3638003.
Barber, John; Harrison, Mark (). „Patriotic War, 1941–1945”.In Ronald Grigor Suny, ed.,' The Cambridge History of Russia, Volume III: The Twentieth Century(pp. 217–242). Cambridge:Cambridge University Press.ISBN978-0-521-81144-6.
Barrett, David P.; Shyu, Lawrence N. ().China in the Anti-Japanese War, 1937–1945: Politics, Culture and Society. New York, NY:Peter Lang.ISBN978-0-8204-4556-4.
Bilhartz, Terry D.; Elliott, Alan C. ().Currents in American History: A Brief History of the United States. Armonk, NY:M. E. Sharpe(d).ISBN978-0-7656-1821-4.
Borstelmann, Thomas (). „The United States, the Cold War, and the color line”.ÎnMelvyn P. Leffler(d) șiDavid S. Painter(d), eds., Origins of the Cold War: An International History(pp. 317–332) (ed. 2nd). Abingdon & New York, NY:Routledge.ISBN978-0-415-34109-7.
Brown, David ().The Road to Oran: Anglo-French Naval Relations, September 1939 – July 1940. London & New York, NY:Frank Cass(d).ISBN978-0-7146-5461-4.
Chubarov, Alexander ().Russia's Bitter Path to Modernity: A History of the Soviet and Post-Soviet Eras. London & New York, NY:Continuum.ISBN978-0-8264-1350-5.
Ch'i, Hsi-Sheng (). „The Military Dimension, 1942–1945”.În James C. Hsiung și Steven I. Levine, eds., China's Bitter Victory: War with Japan, 1937–45(pp. 157–184). Armonk, NY:M. E. Sharpe(d).ISBN978-1-56324-246-5.
Cienciala, Anna M. (). „Another look at the Poles and Poland during World War II”.Polish Review(d).55 (1): 123–143.JSTOR25779864.
de Grazia, Victoria; Paggi, Leonardo (). „Story of an Ordinary Massacre: Civitella della Chiana, 29 June, 1944”.Cardozo Studies in Law and Literature (în engleză).3: 153–169.doi:10.1525/lal.1991.3.2.02a00030.JSTOR743479.
Emadi-Coffin, Barbara ().Rethinking International Organization: Deregulation and Global Governance (în engleză). Londra și New York, NY:Routledge.ISBN978-0-415-19540-9.
Fitzgerald, Stephanie ().Children of the Holocaust. Mankato, MN: Compass Point Books.ISBN9780756543907.
Forrest, Glen; Evans, Anthony; Gibbons, David ().The Illustrated Timeline of Military History (în engleză). New York: The Rosen Publishing Group.ISBN9781448847945.
Förster, Stig; Gessler, Myriam (). „The Ultimate Horror: Reflections on Total War and Genocide”.In Roger Chickering, Stig Förster and Bernd Greiner, eds., A World at Total War: Global Conflict and the Politics of Destruction, 1937–1945(pp. 53–68) (în engleză). Cambridge:Cambridge University Press.ISBN978-0-521-83432-2.
Gardiner, Robert; Brown, David K., ed. ().The Eclipse of the Big Gun: The Warship 1906–1945 (în engleză). Londra:Conway Publishing(d).ISBN978-0-85177-953-9.
Grove, Eric J. (). „A Service Vindicated, 1939–1946”.In J. R. Hill, ed., The Oxford Illustrated History of the Royal Navy(pp. 348–380) (în engleză). Oxford:Oxford University Press.ISBN978-0-19-211675-8.
Harrison, Mark (). „The economics of World War II: an overview”.In Mark Harrison, ed., The Economics of World War II: Six Great Powers in International Comparison(pp. 1–42) (în engleză). Cambridge:Cambridge University Press.ISBN978-0-521-62046-8.
Hart, Stephen; Hart, Russell; Hughes, Matthew ().The German Soldier in World War II (în engleză). Osceola, WI:Quarto Group(d).ISBN978-1-86227-073-2.
Hedgepeth, Sonja; Saidel, Rochelle ().Sexual Violence against Jewish Women During the Holocaust (în engleză). Lebanon, NH: University Press of New England.ISBN9781584659044.
Herbert, Ulrich (). „Labor as spoils of conquest, 1933–1945”.In David F. Crew, ed., Nazism and German Society, 1933–1945(pp. 219–273) (în engleză). Londra și New York, NY:Routledge.ISBN978-0-415-08239-6.
Hill, Alexander ().The War Behind The Eastern Front: The Soviet Partisan Movement In North-West Russia 1941–1944 (în engleză). London & New York, NY:Frank Cass(d).ISBN978-0-7146-5711-0.
Klavans, Richard A.; Di Benedetto, C. Anthony; Prudom, Melanie J. (). „Understanding Competitive Interactions: The U.S. Commercial Aircraft Market”.Journal of Managerial Issues (în engleză).9 (1): 13–361.JSTOR40604127.
Kleinfeld, Gerald R. (). „Hitler's Strike for Tikhvin”.Military Affairs (în engleză).47 (3): 122–128.doi:10.2307/1988082.JSTOR1988082.
Koch, H. W. (). „Hitler's 'Programme' and the Genesis of Operation 'Barbarossa'”.Historical Journal(d) (în engleză).26 (4): 891–920.JSTOR2639289.
Lee, En-han (). „The Nanking Massacre Reassessed: A Study of the Sino-Japanese Controversy over the Factual Number of Massacred Victims”.In Robert Sabella, Fei Fei Li and David Liu, eds., Nanking 1937: Memory and Healing(pp. 47–74) (în engleză). Armonk, NY:M. E. Sharpe(d).ISBN978-0-7656-0816-1.
Liddell Hart, Basil ().History of the Second World War (în engleză) (ed. 4th). Londra: Pan.ISBN9780330237703.
Lightbody, Bradley ().The Second World War: Ambitions to Nemesis (în engleză). London & New York, NY:Routledge.ISBN978-0-415-22404-8.
Lilly, J. Robert ().Taken by Force: Rape and American GIs in Europe during World War II (în engleză). New York, NY:Palgrave Macmillan.ISBN978-0-230-50647-3.
Lindberg, Michael; Todd, Daniel ().Brown-, Green- and Blue-Water Fleets: the Influence of Geography on Naval Warfare, 1861 to the Present (în engleză). Westport, CT:Praeger.ISBN978-0-275-96486-3.
Maingot, Anthony P. ().The United States and the Caribbean: Challenges of an Asymmetrical Relationship (în engleză). Boulder, CO:Westview Press(d).ISBN978-0-8133-2241-4.
Mandelbaum, Michael ().The Fate of Nations: The Search for National Security in the Nineteenth and Twentieth Centuries (în engleză).Cambridge University Press. p. 96.ISBN0-521-35790-X.
Milner, Marc (). „The Battle of the Atlantic”.In John Gooch, ed., Decisive Campaigns of the Second World War(pp. 45–66) (în engleză). Abingdon:Frank Cass(d).ISBN978-0-7146-3369-5.
Mingst, Karen A.; Karns, Margaret P. ().United Nations in the Twenty-First Century (în engleză) (ed. 3rd). Boulder, CO:Westview Press(d).ISBN978-0-8133-4346-4.
Mitcham, Samuel W. () [1982].Rommel's Desert War: The Life and Death of the Afrika Korps (în engleză). Mechanicsburg, PA:Stackpole Books(d).ISBN978-0-8117-3413-4.
Parker, R.A.C. (aprilie 1956). „The First Capitulation: France and the Rhineland Crisis of 1936”.World Politics (în engleză).8 (3): 355–373.doi:10.2307/2008855.
Parker, Danny S. ().Battle of the Bulge: Hitler's Ardennes Offensive, 1944–1945 (în engleză) (ed. New). Cambridge, MA:Da Capo Press(d).ISBN978-0-306-81391-7.
Polley, Martin ().An A–Z of Modern Europe Since 1789 (în engleză). Londra și New York, NY:Routledge.ISBN978-0-415-18597-4.
Portelli, Alessandro ().The Order Has Been Carried Out: History, Memory, and Meaning of a Nazi Massacre in Rome (în engleză). Basingstoke & New York, NYPalgrave Macmillan978-1403980083.
Prins, Gwyn ().The Heart of War: On Power, Conflict and Obligation in the Twenty-First Century (în engleză). London & New York, NY:Routledge.ISBN978-0-415-36960-2.
Radtke, K. W. (). „'Strategic' concepts underlying the so-called Hirota foreign policy, 1933–7”.In Aiko Ikeo, ed., Economic Development in Twentieth Century East Asia: The International Context(pp. 100–120) (în engleză). Londra și New York, NY:Routledge.ISBN978-0-415-14900-6.
Sommerville, Donald ().The Complete Illustrated History of World War Two: An Authoritative Account of the Deadliest Conflict in Human History with Analysis of Decisive Encounters and Landmark Engagements. Leicester: Lorenz Books.ISBN978-075481898-4.
Tucker, Spencer C.; Roberts, Priscilla Mary ().Encyclopedia of World War II: A Political, Social, and Military History. ABC-CLIO.ISBN1-57607-999-6.
Umbreit, Hans (). „The Battle for Hegemony in Western Europe”.In P. S. Falla, ed., Germany and the Second World War, Volume 2: Germany's Initial Conquests in Europe(pp. 227–326). Oxford:Oxford University Press.ISBN978-0-19-822885-1.
Wettig, Gerhard ().Stalin and the Cold War in Europe: The Emergence and Development of East-West Conflict, 1939–1953. Lanham, MD:Rowman & Littlefield.ISBN978-0-7425-5542-6.
Zeiler, Thomas W. and Daniel M. DuBois, eds.A Companion to World War II (2 vol 2013), 1030pp; comprehensive overview by scholars
Zeiler, Thomas W. ().Unconditional Defeat: Japan, America, and the End of World War II. Wilmington, DE: Scholarly Resources.ISBN978-0-8420-2991-9.
Zetterling, Niklas; Tamelander, Michael ().Bismarck: The Final Days of Germany's Greatest Battleship. Drexel Hill, PA:Casemate(d).ISBN978-1-935149-04-0.
.jpg)
_burning_after_the_Japanese_attack_on_Pearl_Harbor_-_NARA_195617_-_Edit.jpg)
_(B%2526W).jpg)
