Semiții numeau primul semn al scrierii loralpha,alphu și chiaraleph (cuph pronunțat ca unp aspirat,[pʰ], nu[f]). Această primă literă nu era o vocală, ci o consoană – explicația acestui fapt este că primele scrieri se folosesc nu de litere separate, ci de silabe („silabare”), diferențiate prin consoanele pe care le conțin. De aceea, denumirile „alfabet” și „literă” sunt improprii pentru acest stadiu de evoluție, fiind de preferat „silabar”, respectiv „semn (grafic)”.
Din perspectiva modernă, efectul este apropiat de o scriereabreviată, unde sunt notate majoritar consoanele (iar vocalele sunt evitate aproape sistematic, cel mult semivocalele fiind notate alături de consoane), lucru care nu ridica probleme vorbitorilor nativi ai limbii. Însă pe măsură ce textele au trebuit să fie puse la dispoziția unor persoane străine de limba în cauză, problema notării vocalelor s-a impus treptat.
Același semn cu cel fenician este pe primul loc deja și în alfabetul de laUgarit, 1400 î.Hr. ÎnGrecia antică,elinii au folosit și ei același simbol, pe care l-au numitalpha, cu precizarea că la ei nu avea nici o semnificație. ÎnEuropa occidentală, anticiietrusci foloseau același semn:romanii, imitându-i, i-au dat forma actuală.
Semnul semitic A desemna în scrierea feniciană și în cele provenite din ea un sunetglotalic, ʔ. Numele ʔaleph înseamnă „bou” în dialectele vest-semite. Însă ipoteza răspâdită în unele surse, cum că semnul grafic pentru viitorul „a” ar proveni din capul de bou folosit înscrierea hieroglifică egipteană (codAlan Gardiner F2), este eronată – pentru glotalicul ʔ se folosea imaginea unui vultur (cod Gardiner G1).
Grecii au fost primii care au notat sistematic vocalele, atribuindu-i fiecăreia un semn anume, dintre semnele folosite ne-sistematic în alfabetul fenician. Dat fiind că rezonanța lui „a” nu este nici anterioară, nici posterioară (cum ar fi de ex. „i" sau „u"), ea va fi numităvocală centrală.
În română, se remarcă un număr de adaptări ale vocalei:
„a”-ul latinesc devine „o” înaintea lui „l” (de exemplu, Alutus > Olt)
„a” devine „â” atunci când e urmat de oconsoană nazală, precum „m” sau „n” (exemple: campus > câmp; canis > câine, panis > pâine; [ego] canto > [eu] cânt)
„a” devine „ă” în silaba dinaintea celei accentuate (exemple: pastor(em) > păstor, parentem > părinte)
„a” scurt accentuat devine „ă” (de exemplu, malus > măr)
„ā” (a lung) se păstrează (de exemplu, palus > par)
„A-” privativ provine din „ņ” indo-european, prefix negativ, realizat în greaca veche fie ca „a-”, fie ca „an-” – forma „a-” e prezentă înaintea consoanelor, iar „an-” înaintea vocalelor. Din φονη (grc. „voce”), limba română păstrează „afon”, iar din αλφάβητος (grc. „alfabet”) vom avea „analfabet”. De regulă, particula semnifică absența.
Sub această formă, „a” provine dinprepoziția latină „ad” (lat. „la”, „spre”, „către”). În limba română, „a agrăi” are înțelesul de „a vorbi către”, a se adresa cuiva (arhaism).
„A” inițial protetic (adăugat ca atare) e specificdialectului aromân al limbii române. De exemplu, românescului „laud” îi corespunde „alavdu” armân.
